Amintiri din parcul durerii

Acum două veri, ca o expiere a deciziilor neinspirate din istoria recentă a existenţei, am luat drumul Bucureştiului, cu gândul de a lucra, o vreme sau poate permanent, într-un Centru al oamenilor străzii - azil de noapte pentru vieţi pasagere şi centru de zi pentru rezidenţii care doreau să facă parte din "marea familie asistată".

Aveam tot ce era necesar traiului, mâncare, cazare şi un salariu, în caz că aş fi acceptat jobul. Căminul se afla în mărginimea capitalei. Când am ajuns, i-am găsit pe tineri la micul dejun. Spun tineri, pentru că vârsta celor prezenţi varia între 15 şi 30 de ani, cu aproximaţie.

Deja la masă am simţit că am pătruns într-o altă lume. Pentru început, am stat deoparte şi am contemplat tabloul căruia urma să mă alătur. Se mânca în linişte, ordonat, pe nişte mese care îmi aminteau de anul de copilărie petrecut la Căminul De Garnizoană din Tecuci.

Îndrăzneam să poposesc cu privirea pe chipul fiecăruia dintre ei, doream să internalizez atmosfera căreia urma să mă adaptez. După micul dejun, am fost cazat într-o cameră-garsonieră, divizată într-un living dotat cu multe aparate casnice, inclusiv cuptor cu microunde, şi o cameră mai mică, cu două paturi suprapuse, cel de jos ocupat deja de un voluntar neamţ, un tânăr spaţios cu care aveam să discut pe miezul nopţii o mulţime de nimicuri, după ce, împreună, convocasem la culcare asistenţa permanentă a căminului, dar şi pe cei câţiva oameni ai străzii pe care i-am primit peste noapte, mulţi dintre ei, dormind pe jos sau pe paturi improvizate pe hol, în absenţa saltelelor, sau în "saci de dormit".

[...]

Mi-am aruncat hainele într-un dulap şi m-am aşternut ca un cearşaf proaspăt pe patul suprapus, obosindu-mi privirea peste înfrunzirea care străjuia strada. Eram în Bucureşti, dar aveam impresia că am nimerit într-o rezervaţie de suflete născocitoare de iluzii privind traiul de zi cu zi. Am dat o roată curţii, trecând prin sala de sport şi prin "zona culturală", căutând să mă obişnuiesc cu noua mea "rezidenţă".

Ziua se anunţa calmă. Am frunzărit timpul, povestind cu portarul, poposind în camera de rugăciuni, unde am discutat cu unul dintre tineri despre Dumnezeu, despre ceremonia religioasă - fiecare tânăr, desigur dintre cei care participau în mod voluntar, citea câte un pasaj din Biblie, apoi ceilalţi cântau şi „slujba” se derula de la sine.

De altfel, chiar am luat parte la o întâlnire sacră, mi se părea ireal să răsfoiesc paginile Bibliei alături de ei. Printre tinerii prezenţi la "agapă", se afla şi un cuplu, şi spun cuplu nu numai pentru că erau împreună, ci şi pentru că fata era însărcinată, probabil prin luna a şaptea, ducea cu ea nenăscutul destin al unui prunc care, cine ştie din ce glumă sinistră a Dumnezeirii, alesese să-şi afle naşterea în acest centru sordid.

Spun sordid pentru că, atunci când mi-a venit rândul să-i veghez pe tineri la duş, am asistat la numeroase scene ale unui triumvirat de fiinţă: acum, la prânz, mulţi oameni ai străzii ştiau că pot veni să facă duş, noi le dădeau prosoape curate şi bucăţi de săpun, iar ei intrau sub apa care le epura stigmatul pestilenţialităţii, ieşin de acolo trabsfiguraţi întru curăţirea trupului, dar nu şi a conştiinţei abuzate de viaţă.

Unii dintre ei veneau cu un rucsac ori cu "bagaje" pe care ni le lăsau spre păstrare, alţii renunţau la tot şi porneau pe străzi mai goi decât veniseră, dar "curaţi". Era o atmosferă destinsă, liniştită, răstingiţii sorţii aşteptau liniştiţi la rând, nu se înghesuia niciun suflet.

Pe seară am luat parte la un meci de fotbal în sala de sport, împreună cu o parte dintre cei cazaţi. Dar, înainte de meci, mi-am făcut timp să stau de vorbă cu unii dintre ei, ascultând poveşti legate de traiul pe stradă, de fuga de acasă. O oră am povestit împreună cu un tânăr care părea "clean", pentru că, am uitat să spun, mulţi dintre ei, odată ajunşi pe stradă, se drogau, revenind seara "acasă" sub chipul altor oameni. Aşa era şi "prietenul" meu de ocazie, care acum îmi povestea despre Dumnezeu, urmând ca seara, când îl voi fi regăsit, cu ocazia "inspecţiei" de dinainte de culcare, să fie un cu totul alt om.

Unii dintre ei plecau pur şi simplu câteva zile, reveneau apoi, nu exista un control strict sau o evidenţă a evadărilor lor. Nimerisem în locul "de front" al Centrului, aici putea veni oricine şi putea sta oricât dorea, atât timp cât respecta o sumă oarecare de reguli.

Una dintre aceste reguli aveam să o pun în aplicare eu, alături de doi voluntari, seara spre ora unsprezece, inspectând camerele şi asigurându-ne că totul este în ordine. A fost, cred, cea mai lungă seară din viaţa mea, se găsea mereu câte un "rătăcit" să ne bată în uşa de la intrare şi noi trebuia să-i facem loc pe hol, printre zecile de azilanţi de ocazie.

 Este inutil să spun că, în afară de cei doi voluntari şi de portar, nu mai era nimeni din personal, ceilalţi angajaţi fiind la casele lor. Spre miezul nopţii am revenit în camera mea şi am mai povestit cu voluntarul neamţ despre revoluţia română, viaţa din Occident şi despre voluntariat.

Nu am rămas la Centru. Oricât de tentant ar fi fost financiar şi chiar dacă mă gândeam că aş putea scrie o carte despre toate poveştile de acolo [de pildă, unul dintre tineri, pe care l-am întâlnit seara, chiar m-a impresionat: nu numai că părea bine aşezat din punct de vedere fizic, avea şi un job permanent: era agent de pază.

I-am ascultat povestea, crescuse prin gurile de canal ale Bucureştiului încă din adolescenţă, fugise de acasă, din infernul familial. Ceea ce m-a frapat era faptul că omul părea o fiinţă aparent normală, nu ai fi bănuit că se află sub pecetea unui destin traumatizant. Şi totuşi, avea un tic - unul sălbatic: scotea, la anumite intervale de timp, un sunet pe care îmi este imposibil să îl descriu, îmi amintea de vremea în care omenirea trăia cu simţurile ascuţite, pândind un pericol iminent], am părăsit Centrul, revenind din Bucureşti în oraşul meu de rezidenţă, cu imaginea unora dintre tinerii asistaţi riguros înregistrată pe retină.

Port cu mine, cinematografic, scena micului dejun, în care am avut timp să îmi rotesc privirile asupra lor, încercând să-mi imaginez ce poate fi în sufletul acestor oameni părăsiţi de fericirea de a fi.

Unii dintre ei aveau chip de actori, de pildă era un tip blond care, crescut într-o familie normală, ar fi îngenuncheat inimile a numeroase admiratoare; un alt chip mă purta cu gândul către o persoană care, dacă ar fi avut şansa devenirii, ar fi ajuns profesor sau compozitor. Dacă aceste umbre ar fi avut părinţi responsabili, dacă ar fi avut prilejul unei Vieţi, multe dintre ele ar fi stat la masa roadelor intelectuale.

Intresant, cât timp am stat în Centru, în pofida "capelei" improvizate, nu am simţit prezenţa vreunei instanţe transcendente. Apele dumnezeirii se retrag, într-un flux permanentizat, de pe plajele pustiite de firesc ale sufletelor abandonate de îmbrăţişarea caldă a umanităţii.