Decembrie 1989, după 25 de ani: Episodul 1 – Activistul PCR

0
0
Iulie 1965. Nicolae Ceauşescu (în prim-plan, al doilea din stânga), alături de delegaţi la Congresul al IX-lea al PCR FOTO: FOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC
Iulie 1965. Nicolae Ceauşescu (în prim-plan, al doilea din stânga), alături de delegaţi la Congresul al IX-lea al PCR FOTO: FOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC

Era în noiembrie 1989. În calitatea mea de prim-secretar al Comitetului Judeţean „X” al PCR, participam la lucrările Congresului al XIV-lea al Partidului. Ceauşescu ne-a chinuit aproape şase ore cu citirea Raportului Politic. Am reuşit să nu adorm, m-a ţinut treaz teama de securiştii care umpluseră sala, răspândiţi printre noi să ne supravegheze şi să ne dea semnalul pentru aplauze şi urale.

De fapt, simţeam un amestec de frică şi de timidă bucurie. Ascultându-l pe Ceauşescu, ştiam că sfârşitul regimului este aproape. Evident, urma să-mi pierd privilegiile de la Partid: maşină de la partid, alimente fără cartelă, de toate felurile şi în cantităţi îndestulătoare, băuturi fine şi ţigări de la protocol şi shop, vacanţe în locaţiile ONT gestionate de Partid etc. Cel mai mult mă durea că voi pierde puterea. În acele vremuri, cu funcţia mea era suficient să dau un telefon – oricui, oriunde şi pentru orice în judeţ – şi să obţin rezolvare la felurite probleme: o angajare pentru o rudă, o aprobare pentru televizor color, o repartiţie de apartament peste rând, un porc tranşat în taină la Gospodăria de Partid, pentru masa tovărăşească de Revelion etc.

Toate aceste privilegii se vor risipi. Îmi era teamă şi un fel de scârbă să ajung un anonim. Totuşi, mai ştiam că voi fi bogat, chiar dacă regimul urma să dispară, erau mai mult decât suficiente resursele adunate de mine şi de familia mea. Eu aveam salariu mare, plus că mai câştigam bine din mica bişniţă pe care o făceam împreună cu un frate al meu, inginer la Porţile de Fier şi „negustor” de produse sârbeşti, nu mai pomenesc de „micile” atenţii primite de la subalterni şi de la cei pe care îi ajutam cu diferite aprobări şi intervenţii – băuturi scumpe, parfumuri străine, ba chiar şi (mai ales!) valută forte. Soţia mea era medic ginecolog, nevestele, fiicele şi amantele protipendadei Partidului şi Securităţii din judeţ erau clientele ei neoficiale şi statornice, atunci când doreau să scape de o sarcină nedorită prin avort, activitate ilegală, dar ocrotită de comandantul Securităţii judeţene, amicul nostru.

Aveam mii de dolari şi mii de mărci vest-germane, precum şi bijuterii de aur în greutate de aproape două kilograme în seiful din pivniţa vilei – secret de familie, ştiu doar de mine şi de soţie, seif cumpărat de la urmaşul unui fost boier care îşi lichidase bruma de avere pentru a procura banii necesari plecării din ţară, regăsindu-se printre puţinii beneficiari ai aprobării migraţiei spre Occident în temeiul clauzei privind „reîntregirea familiei”. Conţinutul acestui seif reprezenta o parte din garanţia că vom supravieţui şi că ne vom păstra un nivel de trai ridicat după prăbuşirea lui Ceauşescu.

Folosisem o infimă parte din această avere ca să-mi aranjez copiii, absolvenţi de facultate prin anii 80. Băiatul era bine, angajat la Banca Naţională, că absolvise ISE. Fata, doctoriţă ca maică-sa, tot ginecolog, la spitalul regional, în rezidenţiat. Salarii bune, cu bani depuşi de mine la CEC pentru ei, să-şi cumpere apartamente şi maşină, când vor avea nevoie. Aşteptam doar să se căsătorească şi să-şi facă şi ei un rost, familie, copii. Aveam cu ce să-i ajut.

image

Însă cea mai importantă avere a mea era formată din relaţii. Aveam relaţii extinse în toată ţara şi mai ales, în străinătate, din vremea când lucrasem pentru CAER, ca expert al delegaţiei României. Speram, adică, eram aproape convins că într-un regim capitalist – pentru noi, înalţii activişti PCR, cât şi pentru colegii noştri, securiştii, era aproape evident, atunci, în iarna lui 1989, că noul regim va fi unul de tip capitalist, în contextul prăbuşirii aproape totale a socialismului în URSS şi în statele din Europa de Est – aceste relaţii aveau să mă ajute să prosper.

Astfel de gânduri îmi treceau prin minte, ascultând neatent discursul lui Ceauşescu. Nu ştiam că va urma o revoltă populară înecată în sânge, nu ştiam că prăbuşirea va fi deopotrivă grotească şi sângeroasă. Circulau zvonuri multe, tensiunea era tot mai mare în rândul oamenilor, dar noi, activiştii şi securiştii, eram obligaţi să ne jucăm rolul până la capăt.

Deodată, am simţit că sunt privit cu insistenţă. Undeva, la câteva scaune, pe rândul din spate, un individ tuns scurt, regulamentar, cu faţă de dur, mă privea iritat. Probabil că observase lipsa mea de atenţie. I-am zâmbit protocolar şi m-am concentrat asupra discursului Tovarăşului. Nu doream să am probleme cu băieţii de la Securitate, tocmai când deznodământul era aproape.

Am început să mă amuz de aberaţiile lui Ceauşescu, pe care le rostea cu o convingere care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva omul era chiar bolnav cu capul.

„Din totalul fondului national de dezvoltare, investitiile au reprezentat in cei 20 de ani – (1945 –1965) circa 340 de miliarde de lei, iar din 1966 pana in 1990 acestea se ridica la peste 4.300 de miliarde de lei. Din totalul investitiilor, circa 2.300 de miliarde de lei au fost alocate pentru realizarea unei puternice industrii socialiste, moderne.”

Industrie modernă, zicea el. Da, aveam câteva uzine şi combinate foarte performante. Occidentalii îşi doreau mult mărfurile industriale produse în aceste întreprinderi, pentru că erau bine făcute şi ieftine. Noi, tovarăşii de la judeţene îi invidiam pe tovarăşii din minister, cei care formau structura de comerţ exterior. Era plin de securişti pe acolo. Se zvonea că făcuseră averi imense, că aveau acces la fonduri nelimitate şi că până şi Ceauşescu pierduse controlul asupra lor. Bănuiam că dintre ei se vor ridica marii capitalişti ai noului regim.

Industria lui Ceauşescu, în iarna lui 1989, era mai mult o ruină. Nu mai aveam materii prime, nu mai aveam resurse şi mai ales, începusem să pierdem pieţele externe. Muncitorii primeau salarii bune, dar doar pe hârtie, nu aveau ce să mai cumpere din banii ăia. Avusesem deja câteva revolte muncitoreşti. Industria asta era mai mult în mintea lui Ceauşescu, dar nimeni dintre membrii nomenclaturii de partid nu avea curaj să-i spună adevărul. Noi, tovarăşii de la judeţe, îi instruiam pe directori cum să raporteze, trebuia urmată linia de partid hotărâtă „de sus”. Să avem depăşiri de plan în fiecare trimestru, semestru şi la sfârşitul fiecărui an. Directorii erau disperaţi, unii veneau să mă implore: „Tovarăşe prim-secretar, nu mai avem materie primă de două luni, producţia aproape e oprită, cum să zic că am depăşit planul? Dacă mă saltă ăia de la Securitate, mă apăraţi dumneavoastră?”

Le explicam, de fiecare dată, că este ordin şi că rapoartele trebuie să fie făcute conform îndrumărilor de la Partid. Le-am garantat mereu şi m-am ţinut de cuvânt, că nu vor avea probleme. Uite aşa am ajuns să raportăm producţii record într-o industrie tot mai lipsită de materie primă. Dar marea aberaţie a raportărilor false s-a comis în agricultură. Se raportau producţii-record la hectar care erau imposibile din punct de vedere ştiinţific. Cumnatul meu, agronom la o staţiune experimentală şi „pila” care ne aproviziona periodic cu vin, ţuică, legume şi fructe, trimiţând furgoneta staţiunii să descarce bunătăţile în curtea din spate a vilei noastre, mi-a povestit la o beţie cum specialiştii agronomi s-au revoltat, la o consfătuire de partid organizată de minister. Se bucura, cumnatu-meu, că-şi ţinuse gura. La două zile după consfătuire, specialiştii care fuseseră mai vocali au fost demişi din funcţie şi câţiva dintre ei s-au trezit anchetaţi de Miliţia Economică pentru nereguli.

Rapoartele astea false din agricultură l-au făcut să spună pe Ceauşescu, la Congres, că „recolta de cereale record din acest an 1989 este de peste 60 de milioane de tone, deci este necesar să ne propunem să asigurăm, în anii viitori, o producţie permanentă de cel puţin 50 de milioane de tone”. Ăsta e chiar cretin, îmi ziceam în gând, în marea sală a Congresului, în timp ce apaludam scandând „Uraa, uraa!”, „Ceauşescu reales la al XIV-lea Congres!” Ştiam cifrele reale, cel puţin pentru judeţul pe care îl conduceam. Ştiam şi cum zecile de mii de tone de cereale, de carne şi de multe alte produse agricole plecau spre Occident, în schimbul valutei forte cu care Ceauşescu avusese ambiţia să lichideze datoria externă. Poate că şi el, Ceauşescu ştia aceste lucruri, dar refuza să recunoască adevărul prăbuşirii sistemului.

În toată această nebunie, cea mai teribilă eroare comisă de regim era însă înfometarea oamenilor. Cozile imense, formate de pe la 3 dimineaţa, în faţa Alimentarelor, erau deja un spectacol obişnuit. În drumul meu spre biroul de la judeţeana de partid, treceam cu maşina pe lângă alimentarele din centrul oraşului. Cu o iarnă în urmă fusesem huiduit şi dăduseră cu bulgări de zăpadă după maşină. Probabil că mă recunoscuseră ori văzuseră că am „număr mic” la maşină, că sunt activist de partid. M-am înfuriat şi am vrut să trimit Miliţia peste ei, dar m-am liniştit la un ness şi un Kent fumat cu secretara. Au dreptatea lor, ăia fac foamea, îi provoc dacă le trimit pe cap miliţienii, mi-am zis.

Deşi foametea bântuia ţara, Ceauşescu ne obliga să-i ascultăm, la Congres, aberaţiile despre „calorii” şi „consum alimentar”. I-auzi la el: „Totodata, desfacerea de mărfuri cu amănuntul prin comerţul socialist se ridică în acest an 1989 la circa 315 de miliarde de lei, fiind de 18,5 ori mai mare decât în 1950. Consumul alimentar a crescut de la 1.800 de calorii zilnic pe locuitor, în 1950, la circa 3.300 calorii în prezent, România înscriindu-se între ţările cu un bun consum din punctul de vedere al necesităţilor”.

După fraza asta, securiştii din sală au decis că trebuie să aplaudăm, să ne ridicăm şi să scandăm „Ceauşescu şi Poporul”! M-am ridicat, am pozat un entuziasm debordant şi am strigat din toată gura. Să am răbdare, mult nu mai e şi se termină discursul.

Congresul s-a încheiat cu realegerea lui Ceauşescu. După aproximativ trei săptămâni s-au declanşat evenimentele din Decembrie. A curs sânge în multe locuri din ţară. La mine, în judeţ, s-au împuşcat între ei soldaţii de la unităţile militare din vecinătatea municipiului. Ordine şi contra-ordine, venite nu se ştie clar de la cine, i-au făcut pe soldaţi să tragă unii în alţii. În oraş, în vreo două cartiere şi în centru, s-a tras în oameni. Au fost victime, dar nu ştim cine sunt ucigaşii şi nici nu cred că vom afla vreodată.

Când a căzut Ceauşescu, eram la sediul judeţenei de partid. Manifestanţii au năvălit în birourile noastre, ale activiştilor. Nu am fost loviţi, doar ne-au înjurat. Îmi amintesc de un individ tânăr, care observând că rânjesc dispreţuitor, m-a înjurat de mamă şi m-a întrebat de ce râd. I-am spus senin că istoria nu o fac ei, nespălaţii, o fac alţii, ăia puternici. Eram nervos şi nu-mi păsa de consecinţe. „Noi suntem poporul, bă, vremea voastră s-a dus!”, a strigat tânărul revoltat. „Aia s-o crezi tu şi mă-ta care te-a fătat, derbedeule!”, l-am repezit, iritat de îndrăzneala lui. A vrut să mă pocnească, dar l-au oprit militarii care mă arestaseră. M-am întâlnit cu individul ăsta după câţiva ani, eram deja în elita politică a oraşului. Vindea ziare într-o intersecţie din centru. Era ud de ploaie, îmbrăcat într-o manta zdrenţăroasă. Am deschis geamul de la limuzina de parlamentar şi i-am cerut un ziar. Părea că mă recunoaşte. I-am dat o bancnotă de valoare mare şi i-am refuzat restul. „Eee, cum mai e cu vremea noastră care s-a dus, domnule revoluţionar?”, l-am apostrofat în timp ce limuzina demara, stropindu-l cu apa murdară a bălţii de pe marginea drumului. Nu i-am auzit răspunsul. Probabil că mă înjura, stând în ploaie, victimă penibilă şi amărâtă a Revoluţiei noastre.

În oraşul meu, în Decembrie 1989, liderii „revoluţionarilor” – cum începuseră să-şi zică – au format în câteva zile FSN-ul local. Cum spunem, eu am fost arestat de Armată, trei zile, dar m-au eliberat fără vreo anchetă. Mi-a fost frică, credeam că se pierde controlul evenimentelor, că Revoluţia chiar va fi revoluţie şi se va întoarce cu adevărat împotriva noastră, aşa că am plecat la casa familiei de la ţară. Am stat ascuns aproape o lună. Am văzut la Televiziunea Română Liberă filmul cu procesul şi asasinarea Ceauşiştilor. Nu l-am agreat niciodată pe Tovarăşul, pe acest fiu de ţăran sărac şi nespălat ajuns să ne conducă spre prăpastie, dar mi-a fost milă să-l văd omorât ca un câine tocmai de cei pe care îi promovase şi îi făcuse acoliţii lui la conducerea partidului şi ţării.

Apoi, l-am văzut pe tovarăşul Iliescu cum preia treptat puterea şi m-am liniştit. Îl cunoşteam. Se ştia că este în conflict cu Tovarăşul, erau multe zvonuri care circulau printre noi, activiştii PCR. Am încercat, prin toamna lui 1989, să aflu detalii de la amicul meu, comandantul Securităţii Judeţene, dar m-a refuzat sec. Văzând uimirea mea – eram obişnuit să aflu de la el detalii picante şi secrete despre nomenclaturiştii Partidului – a zâmbit cu subînţeles şi mi-a zis doar atât: „Tovarăşe, va fi bine! Te-am dezamăgit noi vreodată?” Care „noi” m-am lămurit după 1989, când am văzut cine a format elita FSN-ului şi noua conducere politică. Apariţia lui Iliescu a fost pentru mine confirmarea faptului că noul lider ne va salva pe noi, foştii tovarăşi, foştii securişti. Aşa a şi fost, ne-a salvat. Mai mult chiar, noul regim ne-a oferit posibilităţi de carieră şi prosperitate la care nici nu îndrăzneam să visăm în vremea lui Ceauşescu.

Mie şi familiei mele mi-a fost bine şi ne este bine. Eu m-am înscris în noul partid, în FSN, am făcut carieră politică, am ajuns în Parlamentul României democrate. Am fost fesenist, naţionalist, democrat, liberalist, conservatorist, am fost de toate, în mandatele de parlamentar pe care le-am avut. M-am retras la pensie, la timp, să nu mă încurc în probleme cu Justiţia, cum au păţit colegi de-ai mei prea lacomi. Particip la şedinţele de partid, doar aşa, pentru distracţie, să mă amuz de prostia ăstora tineri, de ipocrizia lor lipsită de eleganţă, de foamea lor animalică după avere. Deh, lupii tineri. Noi, ăştia mai bătrâni, am fost mai cumpătaţi. Am lăsat un pic şi la popor, iar atunci când ne-am vândut ţara la străini, am făcut-o totuşi pe bani mai buni decât o dau ăştia astăzi, pe nimic.

Băiatul meu mi-a urmat în cariera politică şi acum este funcţionar guvernamental. Lucrează într-un minister important, iar pe soţia lui am ajutat-o să dezvolte o companie prosperă. Le-am favorizat ceva contracte cu statul, până au reuşit să înveţe să se descurce şi singuri. Cei doi copii ai lor sunt la studii, în străinătate, avem bani să le plătim taxele. Sunt ei cam leneşi, pierd vremea cu distracţiile pe acolo, dar diploma pe care o vor obţine, relaţiile şi banii noştri îi vor ajuta să le fie foarte bine, dacă vor decide să revină în ţară. Dacă rămân în Occident, găsim bani să-i ajutăm, că doar tot oameni trăiesc şi p’acolo, rezolvăm noi cumva. Fata mea are un cabinet de ginecologie, a lucrat câţiva ani cu maică-sa, până când s-a pensionat. Se descurcă, doar că nu are copii. Bărbatu-său, ginerele meu, este fiul unui prieten de familie, fost director de întreprindere socialistă, s-a îmbogăţit cu privatizarea, acum e proprietarul uzinei şi asociat cu fiu-său. Au bani cu sacul!

Nu regret nimic. Aşa se scrie Istoria. Poate sunt cinic şi chiar sunt, dar eu aşa gândesc. Noi, activiştii PCR şi securiştii, am avut un rol important de jucat şi l-am jucat. Poporul a primit libertatea, nu are motive să fie nemulţumit. Da, au murit unii în Decembrie 1989, dar chiar credeaţi că o să cadă comunismul fără un spectacol sângeros? Ceauşescu a fost tâmpitul care a oferit şansa organizării acestui spectacol, şi-a meritat soarta! Cum spuneam, poporul este acum liber. Morţii cu morţii, viii cu viii. În democraţia pe care am făcut-o noi, activiştii şi securiştii, pe care încă ne înjură lumea, cine e deştept, nu moare de foame. Poporul are democraţie, ţara e în UE şi NATO, cine vrea să plece la muncă în străinătate e liber să o facă. Situaţia este radical diferită faţă de vremurile lui Ceauşescu.

Aşa că, cine e supărat că noi, activiştii şi securiştii, ne-am perpetuat puterea şi am format noua elită politică şi economică a ţării, este un biet stupid care refuză să înţeleagă mersul Istoriei.

Nu regret nimic. Aşa se scrie Istoria...

***

Post Scriptum - Personajele descrise în această serie sunt imaginare şi deopotrivă sunt sinteza arhetipală a unor personaje reale pe care le veţi puteţi afla în viaţa societăţii româneşti post-decembriste. Orice asemănare cu realitatea poate să nu fie întâmpătoare...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite