Decăderile în direct. O obsesie colectivă

Când ajung în ţară, aud în jur prieteni, despre care aş spune că sunt clasa de mijloc a României, afirmînd că le trece prin cap să plece, să-şi găsească un alt rost afară. Mă încearcă de fiecare dată un sentiment de stupoare în faţa încăpăţânatei tentaţii de a pleca, tocmai pentru că vine din partea unor oameni „aşezaţi“.

De unde această forţă de inerţie care-i împiedică pe români să se simtă fericiţi, cu agoniseala şi cu familia lor, la ei acasă?

Pe faţa oamenilor se oglindesc la un moment dat cîteva mari obsesii colective. Românii trăiesc vremuri de adîncă bejenie sufletească. În timp ce mintea se înnegurează de revoltă, sufletul se descătuşează prin răzbunare. Privirile se ascut de îngrijorări comune, iar inima se stîlceşte de o neputinţă vinovată.

Două-trei teme ocupă de cîţiva ani agenda publică şi stîrnesc, mai profund sau mai superficial, emoţii colective în societatea românească de azi: corupţia, migraţia medicilor şi exodul mamelor.

Agenda publică, alcătuită printr-un sistem complex de vase comunicante de evenimente ale societăţii – politice, economice, sociale sau culturale – şi de surescitarea acestora în mass-media, ne desenează un chip grav (prin opoziţie la senin), cu trăsături care de multe ori oscilează expresionist între grotesc şi  tragic.

Corupţia. Ne vom aduce aminte de deceniul al doilea al noului mileniu ca despre epoca Armageddonului: timpul mitic al unei bătălii apocaliptice între forţele răului (corupţii) şi forţele binelui (justiţia). Zăngănitul zilnic de cătuşe în văzul public, excitarea supramediatică a unui proces (firesc şi dorit) de asanare a sferii puterii, impun ca emoţie colectivă un sentiment deşert de nestăvilită jubilaţie în faţa „căderii“.

Uneori mă gândesc că acesta este efectul previzibil, 25 de ani mai tîrziu, al imensei frustrări acumulate în anii '90, când societatea nu s-a asanat ci s-a corcit de-a dreptul, când securişţii au ştiut cum să devină repede marii afacerişti ai României capitaliste şi democratice. Faptul că atunci, în anii 90, generaţia revoluţiei n-a ştiut cum să împiedice ca aceşti călăi să se amestece cu victimele, e o vină şi o refulare care ies la iveală azi în setea mediatică de sînge de corupt, în plăcerea catodică de baroni decapitaţi. Pentru că da, Armagedonnul e necesar, dar a surescita mulţimile de gură cască din faţa ecranelor echivalează cu a săpa şi mai adînc „tranşeele din societate” despre care vorbeşte excepţional, într-o analiză, sociologul Vintilă Mihăilescu.

„Să o recunoaştem, trăim cu toţii, chiar dacă vrem sau nu, chiar dacă ştim sau nu, într-o societate fragmentată, divizată, în care societatea reală este doar ceea ce vedem din tranşeea în care ne aflăm. Pînă şi cerul de deasupra noastră este peticit: Ursa mare nu se vede din tranşeea mea, deci nu există!”

Vintilă Mihăilescu pune degetul pe rană şi inventariază tranşeele în care ne regrupăm fiecare după afinităţile în frustrări, în aspiraţii şi, aş adăuga, în urma manipulărilor mediatice.

„Nu vedem pădurea din cauza copacilor. Nu vedem istoria din cauza voievozilor, nu vedem societatea interbelică din cauza culturii înfloritoare la Capşa, nu vedem situaţia ruralului actual din cauza unor imagini cu ţărani beţivi, nu vedem firava noastră clasă de mijloc din cauza unor îmbogăţiţi, şi, da, nici măcar nu ne trece prin cap să privim la masa critică de profesionişti din politică din cauza mulţimii prea vizibile şi groteşti de corupţi.” scrie Vintilă Mihăilescu.

Textul sociologului are o seninătate binefăcătoare. Nu e chiar totul putred în societatea în care apar tot felul de IMM-uri („iniţiative mici şi mijlocii”), răsărite dintr-un fel de stare de spirit încă vag conştientizată, „o credinţă născută din disperare: Vreau să am un viitor în ţara mea!”

Şi totuşi: de cîte ori mă duc în ţară, aud în jur prieteni, despre care aş spune că sunt clasa de mijloc a României, spunându-mi că le trece prin cap să plece, să-şi găsească un alt rost afară. Mărturisesc că mă încearcă de fiecare dată un sentiment de stupoare în faţa acestei fantasme recurente, a tentaţiei de a pleca, probabil tocmai pentru că vine din partea unor oameni „aşezaţi”, cu o situaţie profesională, socială acceptabilă, bună, firească. Un fel de „nu mai suport” surd pare gata să erupă de sub ancorarea socială aparent solidă a acestor români din România. Cum se explică această forţă de inerţie care-i împiedică pe românii normali să se simtă fericiţi, cu agoniseala lor, cu familia şi cu profesia lor, la ei acasă? De ce această fugă păguboasă înainte, într-un spaţiu-timp iluzoriu al bunăstării dincolo? De ce mulţumirea cotidiană nu e vizibilă şi nu e resimţită ca posibilă în propria curte?

E climatul. Aerul toxic al revanşelor restante, resentimentele faţă de înavuţirea celorlaţi, suspiciunile de neonestitate cronică exasperează psihologic şi uzează moral. Oamenii sunt asmuţiţi mediatic unii împotriva altora, tot ce-i mai uneşte pare să fie ritualul colectiv al spectacolului decăderilor în direct.

Ieşirea din tranşee e posibilă, crede Vintilă Mihăilescu:

„pentru ca această ieşire din tranşee să merite efortul, pentru ca noi cu toţii să o merităm, este nevoie de o amnistie socială. Să fiu bine înţeles: NU despre o amnezie morală sau politică este vorba aici, şi nici despre un simplu armistiţiu politic de stabilitate conjuncturală (au fost destule...), ci pur şi simplu despre disponibilitatea mutuală de a sta de vorbă.”  

Când te uiţi însă la comentariile de pe forumuri sau la defulările de pe facebook, numeri pe degete românii care vor cu adevărat să stea de vorbă unii cu alţii.

O altă temă colectivă, extrem de dureroasă, a ajuns anul acesta mesaj al României la Eurovision. Dar despre acest subiect sensibil - exodul mamelor - data viitoare.