De ziua Patriarhului Daniel îi urez curajul de a se retrage

După 19 ani sub cârmuirea Patriarhului Daniel, Biserica a construit palate și a făcut multă politică, dar și-a pierdut credibilitatea ca reper de moralitate pentru români. De ziua Patriarhului Daniel, îi doresc sănătate, dar și curajul de a se retrage. Nu din ostilitate față de Biserică și nici din dispreț față de credință, ci tocmai pentru că Biserica este prea importantă ca să rămână captivă unui model de conducere ajuns la capătul puterilor sale.

FOTO Basilica.ro

Patriarhul Daniel a fost întronizat în 2007. În aproape 19 ani, a administrat, a reorganizat și a extins instituția. A consolidat rețeaua media a Patriarhiei, a dezvoltat structurile din diaspora și a dus aproape de final proiectul Catedralei Mântuirii Neamului. A construit numeroase lăcașuri de cult și a îmbogățit material Biserica.

Dar un patriarh nu este doar un administrator de patrimoniu, un coordonator de șantiere sau un director al unei organizații uriașe. Este, înainte de toate, un reper moral. Iar problema mandatului Patriarhului Daniel nu este că a construit prea mult, ci că edificiile ridicate nu au fost însoțite de o construcție la fel de vizibilă a rugăciunii, a comunității, a încrederii și a disciplinei morale.

O catedrală națională, în București, era, în opinia mea, necesară. Existența ei nu trebuie contestată din reflex anticlerical. Totuși, o catedrală nu produce automat mândrie națională, solidaritate sau pace socială. Piatra poate adăposti rugăciunea, dar nu o poate înlocui. După marele proiect arhitectural, BOR avea nevoie de un proiect la fel de ambițios pentru oameni: prezență în comunitățile sărace, sprijin pentru familii, educație, combaterea singurătății, protejarea victimelor abuzurilor și recuperarea tinerilor care privesc Biserica drept o instituție străină de viața lor.

În schimb, BOR a făcut politică

BOR publică îndreptare despre neutralitatea politică, dar clericii fac politică din plin. Preoți și ierarhi transformă amvonul în tribună electorală, distribuie propagandă, binecuvântează candidați, împing conspirații și confundă naționalismul de mahala cu patriotismul creștin.

Patriarhia intervine, de regulă, după scandal. Publică un comunicat, invocă regulamentele și promite cercetări. Este ca și cum pompierii ar veni după ce casa a ars și ar amenda proprietarul pentru că nu avea extinctor.

În 2025, Sfântul Sinod a ajuns să sancționeze doi ierarhi pentru implicare electorală. Faptul că s-a ajuns aici nu dovedește forța conducerii, ci dimensiunea eșecului. Regulile existau. Au fost încălcate public. Reacția a venit după ce autoritatea Bisericii fusese deja folosită ca instrument de campanie.

Patriarhul Daniel nu poate pretinde că nu știe ce se întâmplă sub el. Dacă știe și nu poate opri fenomenul, este slab. Dacă știe și nu vrea, este complice prin pasivitate. Dacă nu știe, înseamnă că nu mai conduce.

O instituție care predică spovedania, dar refuză să se spovedească

BOR ne învață despre păcat, pocăință și îndreptare. Pentru credincioși, exigențele sunt limpezi. Pentru instituție, ele devin brusc negociabile.

Când apar acuzații de corupție, abuz, conduită sexuală incompatibilă cu preoția sau îmbogățire obscenă, reflexul instituțional este prea des apărarea reputației. Se închid porțile, se invocă atacurile împotriva Bisericii, se mută discuția și se așteaptă ca scandalul să treacă.

Nu sexualitatea este problema, ci abuzul, constrângerea, ipocrizia și viața dublă. Nu faptul că într-o instituție mare există păcătoși este scandalos. Scandalos este că instituția care predică adevărul pare mai preocupată să-și salveze imaginea decât să afle adevărul.

O Biserică nu poate promite că niciun cleric nu va greși. Poate însă garanta că acuzațiile grave vor fi cercetate independent, că victimele vor fi protejate și că rezultatele procedurilor disciplinare vor fi făcute publice. 

În marile crize, Patriarhul a vorbit târziu sau cu două voci

Pandemia a fost un test de conducere morală. În timp ce oamenii mureau, iar spitalele se sufocau, în interiorul Bisericii circulau teorii conspiraționiste, mesaje antivacciniste și deliruri despre cipuri, dictatură sanitară și puterile miraculoase ale diverselor remedii spirituale.

Patriarhia a avut poziții rezonabile. Patriarhul a anunțat în noiembrie 2021 că s-a vaccinat și le-a recomandat credincioșilor să urmeze sfatul medicilor. Numai că o voce morală nu se măsoară doar prin corectitudinea mesajului, ci și prin momentul în care are curajul să-l rostească.

Mesajul a venit prea târziu, prea prudent și fără capacitatea de a impune ordine în propria instituție. În lunile decisive, mulți credincioși au auzit mai tare vocile conspiraționiste ale clericilor locali decât vocea Patriarhului.

La războiul din Ucraina, formularea oficială a fost corectă. În 24 feb. 2022, Patriarhul a vorbit despre războiul „declanșat de Rusia împotriva unui stat suveran și independent”. BOR a ajutat refugiați, iar acest lucru trebuie recunoscut.

Dar ce autoritate morală are o Biserică care condamnă agresiunea prin biroul de presă, în timp ce tolerează în propriile rânduri elogii la adresa lui Putin, relativizarea crimelor Rusiei și propagandă antioccidentală?

O Biserică nu poate vorbi simultan limba Evangheliei și limba Kremlinului. Dacă Patriarhul nu a reușit să închidă această schizofrenie morală, comunicatul său corect rămâne doar hârtie.

Basarabia, un front pierdut. Biserica este cea mai înapoiată instituție în drumul Unirii

BOR nu a avut nicio strategie coerentă peste Prut pentru a se extinde. BOR trebuia să lupte biserică cu biserică și sat cu sat împotriva bisericii ruse, dar nu a făcut aceasta. Catedralele construite de Ștefan și patrimoniu românesc fundamental stau și acum sub conducerea Moscovei. BOR nu a vrut să supere rușii, pe care poate mai degrabă îi admiră. Eșecul a fost păstorit timp de 30 de ani de Mitropolitul Petru, nerespectat de nimeni și despre ale cărui moravuri sexuale se știa prea bine. Dar Patriarhul a ales să îl mențină pe acesta în funcție până când scandalul sexual a izbucnit. Rușinea și pata de prestigiu pe care România întreagă a suferit-o odată cu sexul oral executat de Petru sunt nemăsurabile. 

Catedrala este mare. Conducerea a rămas mică

Catedrala era necesară, iar finalizarea sa rămâne principala realizare a Patriarhului Daniel. Eșecul este însă că această mare catedrală nu a produs nici mândrie, nici unitate, nici pace. Deși inaugurată când aveam mai mare nevoie, catedrala nu a vindecat ura și nu a oprit dezbinarea. Pentru asta este nevoie de o conducere capabilă să traducă piatra în sens, solemnitatea în respect și picturile în învățături. 

Biserica astăzi

Biserica astăzi pare fascinată de protocol, ranguri și acces la putere. BOR s-a îmbogățit material, dar și-a pierdut curajul, verticalitatea și apropierea de oameni.

Prietenii preoți și teologi în jur îmi spun că Patriarhul este un om luminat, dar izolat, sfătuit prost sau lipsit de putere. BOR este, într-adevăr, o instituție sinodală, iar Sfântul Sinod este autoritatea sa bisericească supremă. Patriarhul nu este un monarh absolut.

Totuși, după aproape 19 ani, explicația neputinței nu mai poate funcționa. Un conducător poartă răspunderea echipei pe care o formează, a culturii instituționale pe care o tolerează și a regulilor pe care reușește sau nu reușește să le impună. 

Conducerea și inspirația Patriarhului Daniel și-au atins limitele. BOR are nevoie urgent de o succesiune care să pună transparența, disciplina morală, independența față de politică și apropierea de oameni înaintea îmbogățirii și expansiunii administrative.

Retragerea Patriarhului nu ar fi o umilință. Ar putea fi ultimul și poate cel mai important act pastoral al acestui mandat: recunoașterea faptului că Biserica trebuie să fie mai mare decât conducătorul ei. De aceea, de ziua Patriarhului Daniel, urarea mea este: sănătate, luciditate și curajul de a lăsa locul altuia.