De vorbă cu Wolfgang Haffner şi Simon Oslender

Cred că cel mai bun lucru pe care îl pot face muzicienii când nu sunt pe scenă este să asculte alţi muzicieni sau să vorbească tuturor despre muzica pe care o descoperă şi în alţii. Nu doar despre instrumente şi concerte, ci şi despre colecţii de discuri, cărţi şi audiţii.

Discuţia cu un muzician ar putea fi întotdeuna o sursă de mirare, de noutate, o cale către alţi muzicieni şi ale lor realizări. Comunicarea, nu demonstraţia, cozeria, nu interviul. Acestea creează legături indestructibile. De aceea, pentru mine, discuţiile cu muzicieni mă ajută să ma cunosc mai bine, dincolo de încântarea de a fi alături de ei. În februarie 2022 am avut plăcerea de a-i cunoaşte pe Wolfgang Haffner şi Simon Oslender. După discuţia cu ei nu am trăit revelaţii, nu am aflat mari secrete, nu am operat marile idei care organizează universul, in schimb mi-am reconfirmat credinţa că înainte de virtuozitate stă virtutea, iar după opera artistului rămâne calitatea lui umană.

Experienţa lui Wolfgang Haffner cuprinde zeci de ani şi zeci de nume mari în care talentul, creativitatea şi versatilitatea au produs albume şi concerte la cel mai ridicat nivel artistic. Poate cel mai bun baterist al Germaniei, cel puţin în rândul generaţiei lui, cu un succes extins în lumea mare a jazz-ului alături de Pat metheny, Randy & Michael Brecker, Al Jarreau, Chaka Khan sau John Abercrombie. După ce-i asculţi discurile, admiri un muzician complex, care dincolo de ritm pătrunde orchestraţie şi producţie. După ce stai de vorbă cu el, cunoşti un om relaxat, onest şi plin de umor. Şi mai afli cât de important a fost Steve Gadd.

Lângă el, mult mai tânărul coleg Simon Oslender, pare un epigon atent şi ponderat, asta până ajunge în faţa claviaturilor, când devine efervescent, în deplin control şi bucuros de fiecare moment pentrecut prin muzică. Atât în trupă cât şi în discuţie, intervenţiile lui sunt inspirate şi cu bun simţ. Şi afli şi de la el cât de important a fost Steve Gadd.

Berti Barbera: Ne întâlnim în vremuri cam ciudate, imprevizibile, în care e mai greu să plănuim şi să acţionăm după obişnuinţă. Ce ai pierdut şi ce ai compensat în această perioadă? Ce s-a schimbat în ultimii doi ani?

Wolfgang Haffner:  În ceea ce mă priveşte, nu am pierdut nimic, am avut de câştigat. Am avut parte de mai mult timp liber într-un moment în care chiar aveam neovie, am avut timp de sport, am reuşit să-mi odihnesc corpul şi mintea după ce am călătorit destul de mult în ultimii 30 de ani şi mai bine. Oricât de ciudat ar suna, e foarte adevărat că a fost o catastrofă pentru noi toţi, pentru cultură, pentru scena muzicală, dar am putut trăi o perioadă fără concerte şi drumuri, iar acum am revenit la un program plin şi mă pot bucura de concerte şi de tot ce va urma. După ce descoperi multe, după ce călătoreşti mult, ai nevoie de un timp pentru a decanta, iar eu nu prea am avut timp pentru asta, mi-a fost greu să refuz diverse oferte, provocări, iar pandemia mi-a dat ocazia să mă concentrez pe viaţă.

B.B.: După toţi aceşti ani în care ai cântat cu atât de mulţi muzicieni, în atâtea trupe, ai ales din nou o formulă de trio. Cum ţi-ai ales colegii şi repertoriul de data asta?

W.H.: Am avut un trio de succes vreo 4-5 ani, începând cu 2007, e formula mea preferată încă de la început, îmi place intimitatea creată. A urmat seria de proiecte ”Kind of...” (Kind of Spain, Kind of Cool, Kind of Tango) în care am folosit o formulă de cvartet, dar la începutul turneului ”Kind of Spain”, claviaturistul nu a mai putut veni şi mi-a fost recomandat Simon (Oslander), care e aici lângă mine. Am dat primul concert în Namibia şi am continuat până a revenit pianistul din formula originală, apoi am terminat turneul tot cu Simon. Au urmat alte proiecte în care am fost împreună, inclusiv un concert la Bucureşti în 2019 alături de Bill Evans, am cântat pe primul album al lui Simon care are propriul grup fabulos apoi a venit pandemia. Am ţinut tot timpul legătura şi am căutat o soluţie pentru a continua să facem muzică în condiţiile date. Aşa am ajuns la dorinţa de a cânta în trio o parte din piesele făcute în ultimii ani, în formula nouă, alături de Simon, care l-a adus şi pe basistul Thomas Stieger. Am dat un concert online are a avut succes, apoi am continuat să cântăm tot restul anului, până în prezent.

B.B.: Repertoriul se reflectă şi în recenta colecţie de trei CD-uri pe care ai lansat-o, ”The Essentials”?

W.H.: Colecţia cuprinde trei dintre cele mai de succes albume ale mele, aş putea spune, ”Shapes”, ”Round Silence” şi ”Heart of the Matter” care sunt şi albumele mele preferate, pentru că mă reprezintă cel mai bine. Desigur, şi cele trei albume din colecţia ”Kind of...” mă caracterizează, dar nu eu am scris toate piesele. Pe cele trei din ”Essentials” am scris şi orchestrat totul, inclusiv suflătorii, sunt mult mai personale.

B.B.: Să revenim puţin mai la început, pentru a afla care au fost influenţele tale majore în formarea ca muzician.

W.H.: Viaţa. Viaţa m-a format ca om şi ca muzician. Muzica e viaţă. Dacă nu era muzica, probabil nu aveam viaţă. Pe de altă parte, ca muzician trebuie să ai o viaţă. Dacă studiezi mult şi îţi ocupi timpul doar cu asta, poţi deveni un bun instrumentist, dar nu neapărat un mare artist. Contez pe calitatea umană.

B.B.: Şi tu, Simon?

Simon Oslender: Pentru mine este exact la fel. Poţi avea o tehnică desăvârşită, poţi cânta repede şi la modă, nu prea contează dacă nu pui suflet, nu implici experienţa de viaţă, emoţiile, în ceea ce cânţi. La asta contribuie viaţa alături de prieteni, de familie.

B.B.: Wolfgang, revenind la ritm, ce baterişti te-au influenţat cel mai mult de-a lungul anilor?

W.H.: Steve Gadd, Steve Gadd şi Steve Gadd. Şi desigur, Jack DeJohnette, ”Philly” Jo Jones, Alvin Jones, Ian Paice, John Bonham, Tico Torres, nu foarte tehnic dar foarte potrivit stilului, plus Bob Siebenberg, de la Supertramp, un baterist mai puţin menţionat dar fantastic ca muzician de trupă.

B.B.: Şi din generaţia mai nouă?

W.H.: Îmi plac Brian Blade, Bill Stewart, desigur. Nu sunt chiar la zi, nu cunosc bateriştii foarte tineri, de 20-30 de ani, dar sunt convins că şi ei vor trece prin viaţă căpătând tot mai mult suflet. Un exemplu bun e Tony Royster Jr., care a apărut ca un copil minune, dar contează şi cum e văzut acum, când are peste 30 de ani. Când eşti foarte tânăr, poţi primi un telefon şi există un motiv pentru asta, talent, energie... Dar paşii următori sunt foarte importanţi, pentru că te definiesc ca muzician de calitate. E nevoie să exprimi mai mult decât talent atunci când cânţi.

B.B.: Simon, pe tine te întreb de pianişti.

S.O.: Primul a fost Tom Canning, din Los Angeles. L-am văzut pe un DVD cântând la orgă alături de John Mayall & The Bluesbreakers. După câţiva ani am aflat că a fost prieten apropiat cu Al Jarreau şi că a fost claviaturistul lui pentru multă vreme. Excepţional instrumentist, pe Fender Rhodes, pe Hammond, un apreciat om de studio în L.A. Aveam patru sau cinci ani când tatăl meu a adus acel DVD iar după ce l-am văzut pe Tom, am simţit că vreau să fac asta pentru tot restul vieţii mele.   

B.B.: Dintre cei din generaţia ta pe cine ai remarcat?

S.O.: Mi-a plăcut Joel Lyssarides, excelent muzician, la fel şi Joey Alexander. Tendinţa mea e să ascult muzicieni mai în vârstă decât mine. Desigur, mă înformez cât pot în legătură cu noile apariţii, dar am impresia că muzicienii foarte tineri se concentrează prea mult pe tehnică, vor să demonstreze, ceea ce e normal, dar mie mi se pare forţat. Mă impresionează câteva minute, apoi îmi pun un album cu Steve Gadd şi mă liniştesc. Am avut şi plăcerea de a cânta cu el. Prin septembrie va apărea un album.

B.B.: Cum e cu studiatul, ce importanţă îi acorzi în timp? Studiezi mai mult la început apoi te concentrezi pe ceva diferit?

W.H.: Am studiat mult la început, aşa cred. Studiam 5-6 ore pe zi între 12 şi 18 ani. Am avut doi profesori. Unul avea o tehnică deosebită dar nu avea simţire, iar celălalt nu avea simţire, în schimb avea tehnică. La început, unul dintre ei i-a spus tatălui meu să vin la lecţie cu trei albume preferate. Unul a fost Status Quo ”Live”, altul a fost Jethro Tull – live ”Bursting Out”, cu celebrul solo al lui Barriemore Barlow, un alt baterist extraordinar iar al treilea a fost Deep Purple – ”Made in Japan”, trei albume ”live”, pentru că mi-a plăcut întotdeuna energia din concert. El a ascultat puţin din Jethro Tull, apoi a scos un disc cu Jack DeJohnette, John Abercrombie, Eddie Gomez şi Lester Bowie (New Directions) iar eu am auzit pentru prima dată sunetul acela specific al tobei mari de jazz, diferită de bubuitul tobei de rock. De atunci am început să explorez lumea ECM, cu atât de mulţi artişti deosebiţi cum ar fi Jon Christensen şi totul  s-a schimbat. Steve Gadd a intrat şi el mai devreme în viaţa mea, când am ascultat albumul ”This Time” al lui Al Jarreau, fără să ştiu că în 2016 urma să fiu bateristul lui Al la ultimul lui concert, la Zurich. Dar am studiat suficient de mult, atât partea tehnică, dar mai ales starea, stilul de a cânta în diferite conjuncturi. Studiam ”paradiddle” o oră, din cele 26 de rudimente foloseam doar trei, iar la un moment dat îmi puneam un disc cu artişti preferaţi şi cântam odată cu ei. Mai fac asta uneori. Am cântat mai mult decât am studiat, practic experienţa mea s-a format prin practica directă a cântatului, chiar şi după înregistrări. Şi e clar că cele mai multe erau cu Steve Gadd. Am sute de albume doar cu el, am petrecut mult timp în magazinele de discuri, iar dacă găseam un album unde Steve Gadd era pe o singură piesă, îl cumpăram. Am trăit un moment deosebit în 1999 când l-am întâlnit pentru prima oară, în timp ce amândoi înregistram pe ”Barefoot on the beach”, albumul lui Michael Franks.

B.B.: A existat un moment anume când te-ai decis să pui pe plan secund rolul de acompaniator şi să te concentrezi pe cel de lider de grup?

W.H.: Da, îmi aduc aminte cât se poate de clar. Cântam cu Klaus Doldinger, cu Passport şi aveam idei de piese, voiam să contribui cu compoziţii, însă Klaus mi-a zis că dacă am piese proprii, să le cânt cu trupa proprie. Asta a fost intrarea mea în lumea liderilor de trupă, nici nu ştiu cum să-i mulţumesc. Am mai cântat ca ”sideman”, desigur, dar m-am concentrat din ce în ce mai mult pe ceea ce îmi doream cel mai mult să fac. Am dat mii de concerte de-a lungul acestor ani, cred că am învăţat bine ce înseamnă să fii un bun acompaniator (”Oh Yeah”, zise Simon), încă învăţ, niciodată nu ne oprim din învăţat, dar cel mai mult îmi place să conduc propriul grup prin piesele mele. Şi nu poţi fi un lider bun dacă nu eşti un ”seideman” bun. Iar ca baterist poţi fi un lider bun, pentru că ai exerciţiul controlului ritmic, toţi sunt sincronizaţi după braţele mele, sunt obişnuit să-i ţin în mână. Dacă tu suni bine, trupa sună bine.

B.B.: Solo-ul de tobe. Cum îl vezi într-o piesă muzicală şi cum a evoluat în percepţia ta?

W.H.: Hai s-o spun aşa: dacă într-un concert nu e nevoie să fac un solo de tobe, eu sunt foarte fericit. Nu îl evit dar trebuie să aibă un sens muzical, nu trebuie pus oricum ,oriunde, doar pentru că aşa se face. Fiecare notă trebuie să aibă viaţă, sens, altfel nu înţeleg de ce trebuie să cânt. Să fac un solo doar pentru a impresiona, nu mă interesează.

B.B: Cum vezi scena europeană de jazz în relaţie cu cea americană? Care este contribuţia Europei la acest limbaj în plină expansiune?

W.H.: Cred că Europa şi-a dezvoltat propriul limbaj în timp, prin muzicieni extraordinari. Să ne aducem aminte de ce făcea deja Jan Garbarek în anii ’70. Am fost cu el în turneu în 1991 şi mi-a povestit cum cvartetul lui cu Bobo Stenson, Arild Andersen şi Jon Christensen era foarte influenţat de cvartetele lui John Coltrane. Toţi îl admirau pe Coltrane şi încercau să preia de la el esenţa muzicală. Eu cunosc mai bine albumele pe care Garbarek le-a lansat ulterior şi totul sună unic. Ei erau sub influenţa muzicii americane, dar au creat propria muzică, derivată dar diferită. Jon Christensen a avut influenţă chiar asupra muzicienilor americani. Şi nu e singurul. Europa are o cultură diferită, iar asta se reflectă şi în jazz, în muzică în general. Ascult cu admiraţie muzicieni europeni cântând piese standard americane, dar când au şi altceva de spus în acelaşi limbaj, e un semn de contribuţie, un motiv de admiraţie. Casele de discuri ECM şi ACT reprezintă o contribuţie importantă la lumea muzicii. Jazz-ul a avut puterea de a se extinde în toată lumea, peste tot unde mergi poţi asculta jazz, dar la fel de mult mă interesează şi alte culturi, alte amprente. Chiar şi atunci când alegi o piesă din ”Great American Songbook”, dă-i propria interpretare, fă-o să sune ca tine.

B.B.: Ai cântat cu atât de mulţi muzicieni importanţi, nume mari, concerte multe. Ar mai fi cineva cu care încă nu ai cântat şi ţi-ai dori să cânţi?

W.H.: E interesant, că întrebarea asta îmi vine destul de des în minte. Am cântat cu cine mi-am dorit. Ar mai fi cineva? Până acum, răspunsul e ”nu”. Am cântat cu toţi ”eroii” mei. Asta nu înseamnă că am ajuns la capăt. Sunt în continuare ca un copil curios, în fiecare zi vreau să învăţ mai mult, acum cânt cu Simon, voi mai avea multe experienţe, dar pe lista celor cu care îmi doresc să cânt nu e nimeni în acest moment. S-a întâmplat să refuz anumite oferte, cu regret, pentru că nu voiam să urc în alt avion fără să simt că pot contribui cu adevărat la ceva. Poate se mai ivesc asemenea ocazii şi nu le voi mai refuza. Mi-am dorit să cânt cu Oscar Peterson, cu Chick Corea, dar nu mai sunt printre noi.

B.B.:  Simon, tu ai asemenea dorinţe?

S.O.: Uneori, da. Am cântat cu Steve Gadd, acesta a fost visul numărul unu. Cu Eddie Gomez, cu Will Lee, care va fi şi pe noul meu album ”Peace of Mind”, cu Maceo Parker mi-am dorit să cânt, dar nu ştiu dacă mai activează. Oricum, nimic nu mă poate face să spun că îmi doresc să cânt cu cineva, după care pot să-mi închei cariera. Nu există aşa ceva.

B.B.: La finalul discuţiei noastre, aş dori să ştiu ce conţin colecţiile voastre de muzică. Cred că e foarte important ca muzicienii să asculte mai mult decât cântă, să aibă propria colecţie de muzică şi cât mai mulţi din cei care ascultă să poată alege singuri, să aibă propria putere de a alege ce ascultă şi dorinţa de a păstra muzica într-o formă cât mai personalizată. Acum poţi avea toată muzica în telefon, poţi avea acces la orice piesă, orice artist, dar mi se pare esenţial ca oamenii să nu renunţe la ideea de a alege şi a colecţiona muzică. Ce discuri aveţi acasă?        

W.H.: Steve Gadd, desigur. Am discuri cu muzică clasică, cel mai mult ascult Bach. Pentru mine reprezintă o puternică influenţă, practic e primul muzician de jazz. Deep Purple, Pink Floyd, nelipsite. Uneori, când vreau să estimez spaţiile dintr-o piesă, gândesc în termeni Pink Floyd. Şi mai am o grămadă de albume clasice de jazz din colecţia Blue Note. E grozav să ai şi coperţile în faţa ta.

B.B.: Simon?

S.O.: Având în vedere vârsta mea, eu am prins mai mult CD-uri. Abia încep să colecţionez viniluri. Oricum, Steve Gadd e nelipsit, Toto, îmi place mult trupa asta, mai am multe discuri de orgă, pentru că am început să aprofundez orga Hammond, deci Jimmy Smith, Jimmy McGriff, Delvon Lamarr. Îmi place Larry Goldings în mod special, pentru că e un muzician complex şi în acelaşi timp ştie să menţină totul simplu şi proaspăt. Sunt tot timpul înconjurat de muzică.

W.H.: Şi nu folosim Spotify!