De partea bună a răului

Mă turtesc ca o pălărie ori de câte ori compar destinul celor două catastrofe ale secolului XX, fascismul şi comunismul.

În teorie, comunism = fascism = rău. În aceeaşi teorie, amândouă ideologiile sunt puse la colţ, pe cojile de nucă ale istoriei. Au ridicat la nivel de artă exterminarea sistematică şi neînduplecată a umanităţii - a umanităţii celorlalţi, a indivizilor indezirabili. Ceea ce le uneşte, dincolo de chiţibuşurile ideologice, e dispreţul pentru individ şi pentru libertatea de expresie.

Pe scurt, două eşecuri colosale arborând tragica amprentă a crimei. Dar, atunci când descindem din teorie, lucrurile se schimbă. Fascismul e partea rea a răului, însă comunismul, să te ţii, e partea luminoasă a aceluiaşi rău!Ca să mă înţelegeţi mai repede, imaginaţi-vă că, de mâine, ar defila prin Capitală trupe speciale, cetăţeni cu brasardă - încolonaţi şi cântând sub crucea fascistă.

Sau imaginaţi-vă că, tot de mâine, am putea să-l bocim pe Hitler la liber, să-i aducem omagii, să fondăm cluburi cu numele lui. Ori că vreun oarecare, în mass-media, ar putea să afirme senin: «Tot pe vremea lui Hitler era mai bine, s-au construit şosele, Hitler a iubit poporul»... Toate astea sunt vorbe - şi sunt poate de înţeles într-o societate în care libertatea cuvântului sau a opiniei are garanţie constituţională. Acum, mai faceţi un efort de imaginaţie, unul mic, şi închipuiţi-vă că poimâine veţi vedea aceleaşi trupe, aceiaşi cetăţeni, aceiaşi nostalgici, aceiaşi purtători de cuvinte - dar încolonaţi sub simboluri comuniste. Staţi aşa, că aici nu e nicio imaginaţie.

Asta chiar se întâmplă. Cel puţin o dată pe săptămână, Ceauşescu e regretat în direct la televizor, vreo duzină de partiduţe comuniste activează prin ţară, iar localuri cu «potretul» tovarăşului sunt căcălău, măria ta! Nimic din ce aparţine ideologiei comuniste nu e interzis de facto, iar vechii demnitari, echivalenţi ai căpeteniilor fasciste condamnate la Nürnberg, trăiesc bine merci, au pensii dodoloase, sau desfăşoară activităţi de economie politică strălucite. Şi sunt invitaţi la televiziune, să-şi verse icra preţioasă.

În numeroase state europene unde există o veche tradiţie comunistă, caracterul «roşu» al localităţilor şi al primăriilor a fost păstrat şi e arborat cu mândrie. Sigur, reprezentanţii acestor fiefuri admit, cu jumătate de gură că la noi, în Est, s-au făcut şi greşeli, că au murit (câţiva) oameni, dar că linia era justă. Nu comentez, deşi mă îneacă furia. Să fie la ei - măcar un an-doi. Dar, ca să ne întoarcem la subiect, nu pot decât să constat cât de parşivă şi incorectă în corectitudinea-i politică e istoria. Ah, cum judecă ea cu dublă măsură şi cum condamnă prin compensaţie!

Dacă în România a fost o revoltă anticomunistă, în numele ei m-aş fi aşteptat rapid la câteva legi drepte, simple şi inevitabile. Legea lustraţiei, de exemplu. Sau decăderea din drepturi a torţionarilor, dacă nu încarcerarea pentru crimă. Să recunoaştem: fruntaşii comunişti au ocupat primii Parlamentul, iar Securitatea - posturile cheie din economie. Ca şi cum partea bună a răului s-ar fi concentrat să demonstreze contrariul. De aceea sunt solidar cu Marius Oprea. Nu există partea bună a răului. Nu există crime scuzabile. Nu-i nicio idee generoasă pe-acolo. Făcând dreptate cu forţa şi dezgropând cadavrele memoriei, Marius Oprea nu lasă România să moară. Zurliu, jignitor, nonconformist, dezasamblează exploziva balivernă. Dar pe el cine-l lasă să trăiască?