De la un cititor: Scrisoare deschisă către Andrei Pleşu

Stimate domn, maestru al cuvântului, fac parte din acele ”armate întregi de forumişti nemiloşi”, şi vă mărturisesc că am rămas surprins de afirmaţiile dumneavoastră din articolul ”Iarăşi şi iarăşi despre imaginea României”, publicat recent în adevarul.ro.

Cu câteva zile în urmă, mi-am mai arătat o dată surprinderea şi nedumerirea, în aceeaşi publicaţie (v. ”Mersul cocoşat al românului în faţa francezului”), în legătură cu faptul că, împreună cu alţi trei mari scriitori români, nu aţi dat curs invitaţiei de a participa la Salonul de carte de la Paris, unde România a fost invitată de onoare.

Aşadar, fac parte din acei ”forumişti nemiloşi”, care vă respectă, vă citesc şi vă admiră, dar care nu vă iartă pentru gestul dumneavoastră, în opinia mea, necugetat. Vă apăraţi în articolul menţionat, dar nu o faceţi suficient de bine, ceea ce îmi permite să vă spun următoarele:

Supărarea dumneavoastră pe cei care v-au mâzgălit cu epitete fel de fel nu e un capăt de ţară. Aruncatul cu pietre în pomul plin de roade e o meteahnă veche a românilor. Cel puţin o jumătate de ţară se mândreşte cu dumneavoastră şi ar fi vrut să vă vadă la Paris, iar acolo francezii, făcând cerc în jurul tuturor scriitorilor români, să exclame: ”Iată, aceasta este adevărata Românie!”

Pe Andrei Marga, pe care nu vreţi să îl vedeţi nici măcar printre gene, având motivele dumneavoastră pe care le luăm în calcul, puteaţi să îl evitaţi, acolo, la Paris. Nici el nu cred că s-ar fi înghesuit să vă întâlnească. Când situaţia o cere, iar la mijloc se află inclusiv un calorifer buclucaş promovat de către actualul director al ICR, a evita pe cineva e lucrul cel mai simplu din lume.

Argumentul cu Neagu Djuvara, o statuie vie a acestui neam, şi George Becali nu poate sta în picioare.  Cine ar putea să le alăture numele? Este clar pentru oricine că boierul Djuvara face o imagine bună României, iar Becali – una proastă.

Doar un om cu mintea rătăcită ar putea să-i compare, dar nu putem ignora, împotriva mirării unora, simpatia de care se bucură omul de afaceri Becali mai ales în rândul săracilor, pentru gesturile sale, aproape unice, de mărinimie.

Vă întrebaţi retoric: ce să spun la Paris, că ţara merge bine, că e linişte etc.? E adevărat, ţara nu merge bine, şi avem o mie de motive să ne plângem. Aţi fost un strălucit şef al diplomaţiei române şi ştiţi bine că aceste întrebări, fără legătură cu domeniul culturii, pot fi evitate sau întâmpinate cu o glumă. Sau la care se poate răspunde răspicat: nu e treaba mea. Dar, mai există o posibilitate: să se răspundă cu jumătăţi de măsură, lăsând să se înţeleagă, de dragul ţării, dacă acesta există, că lucrurile nu stau chiar dezastruos, cum le place străinilor să creadă, inclusiv unora dintre noi, acesta fiind de fapt adevărul adevărat 100% în România.

Ţara nu înseamnă doar USL-ul şi cei pe care îi dipreţuiţi, în mod justificat, sau nu. Nu?

Imaginaţi-vă, maestre, titluri de-o şchioapă pe întreg mapamondul: ”În România nu există doar băsişti şi ...pontişti, aflaţi în conflicte interminabile, ci şi oameni care văd altfel realităţile acestei ţări!”, referindu-se la eventualele interviuri de acest gen ale dumneavoastră, ale lui Gabriel Liiceanu, Neagu Djuvara, Mircea Cărtărescu şi alţii.

Aceste informaţii ar fi făcut înconjurul lumii, via Bruxelles, iar în mintea oamenilor politici sau de afaceri europeni ar fi putut să se contureze treptat o nouă imagine, pe care o merităm, a României în exterior, cu posibile efecte inclusiv în plan economic. Dar, nu aţi fost acolo, supărat pe cei care nu se ocupă inspirat de problemele culturale ale ţării, răzbunându-vă, indirect, pe întreaga imagine a României, şi aşa zdrenţuită, uitată în ploaie, dar şi într-un vânt care bate din toate direcţiile.

În plus, fiţi de acord că noi, când urâm, dispreţuim sau antipatizăm pe cineva, o facem cu atâta patimă, încât trecem pe celălalt trotuar dacă îl vedem, sau mergem până la marginea oraşului pentru a-l ocoli, fir-ar el să fie! La ce bun atâta patimă?

Aveţi o operă impresionantă, o spun mulţi români. Cum va supravieţui aceasta într-o ţară tot mai jerpelită? De ce nu daţi din prisosul minţii, experienţei şi carismei dumneavoastră şi celor mulţi, aşa cum face ”clovnul” Becali din banii lui, de ce nu vă implicaţi în politică, cum au făcut-o alţi confraţi de-ai dumneavoastră, pentru a igieniza casa care se cheamă România?

A sta pe margine şi a cârti cu talent e bine, dar nu e suficient. Puneţi de-un partid, maestre, care să se cheme, de exemplu, ”România Curată”. Adunaţi-vă prietenii, Liiceanu, Patapievici, Djuvara şi ceilalţi, uniţi-vă cu scriitorii ”uselişti”, cu românii curaţi care se numesc Radu Beligan, Florin Piersic, apărător mai nou al copiilor străzii, Dan Puric, Tudor Gheorghe, Gheorghe Zamfir, Constantin Giurescu, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, Angela Gheorghiu, Nadia Comăneci, Emil Hurezeanu, Grigore Leşe... O listă completă ar cuprinde pagini întregi.

Vă rog să observaţi că mari personalităţi avem cu duiumul, dar fiecare lucrează doar pentru el, pentru bunăstarea şi gloria lui, cum o faceţi şi dumneavoastră, lăsând trebile ţării pe mâna unor neajutoraţi. Dar, la ţară cine se mai gândeşte? Cine ar putea aduna aceste energii pozitive uriaşe la un loc? Ceaţa de pe ochi, starea de buimăceală în care ne aflăm trebuie să dispară cu orice preţ şi în timpul cel mai scurt!

Spuneaţi într-un interviu că vă doriţi, în sfârşit, ca ţara să fie condusă de ”un domn”. De unde să îl luăm pe acest domn, maestre? Criza pe care o traversează România cuprinde şi un asemenea capitol. Iar dacă îl găsim pe acest domn, îi umblăm imediat la... biografie, îi facem pe loc un dosar şi îl dăm în gât, scuzaţi expresia. Avem, oare, ceva sinucigaş în noi?

  Dar, mă încăpăţânez să cred că minţi luminate ca cele ale pomeniţilor de mai sus, printre care vă număraţi la loc de cinste, pot găsi, împreună, un salvator, o soluţie. Dacă românii sunt dezbinaţi, în general, spiritele alese ale acestora ar putea să se unească.

De ce nu aţi reuşit până acum să vă uniţi, de ce nu încăpeţi în aceeaşi ţară? Aş putea să o spun de o mie de ori: România mai poate fi salvată doar de intelectualii ei, dar numai ”uniţi în cuget şi simţire”!

Atât timp cât cuvântul ”salvare” ne însoţeşte mereu, cel puţin pe unii dintre noi, salvarea e aproape, trebuie doar să întindem mâna şi să o culegem ca pe un fruct copt. Cât de greu e să căutăm fructul copt printre frunzele pomului?

Suntem mulţi, mulţi de tot, cei care dorim binele aceste naţii, care aşteaptă un anumit curent de opinie, puteţi să vă convingeţi! Patriotismul de care vorbeaţi la un moment dat există, dar e într-o stare latentă şi neştiută, ca aurul din munţii Apuseni.

Este o altă invitaţie, pe care vă rog să nu o respingeţi ca pe cea de la Paris. Făcând în faţa dumneavoastră o plecăciune pe stil vechi, vă întreb: Împărtăşiţi această idee, a unirii dumneavoastră şi a salvării noastre, maestre?