De la Kennedy la Iliescu, via Meleşcanu

Scriu an de an câte un articol la aniversarea Revoluţiei şi comemorarea morţilor acesteia. Mi-e imposibil să mai fiu original, să spun ceva nou.

Repet în mare cam aceleaşi lucruri. Ca, de pildă: Că doar românii au trebuit să plătească cu sânge încheierea tragicului experiment social comunist ce s-a făcut pe seama şi împotriva voinţei lor în vreme ce în alte ţări ale Estului european schimbarea s-a produs prin negociere. Că au murit mai mulţi oameni imediat după fuga de pe acoperişul Comitetului Central a lui Nicolae Ceauşescu decât înainte. Că imediat după respectiva fugă, puterea a fost preluată de un grup care voia să limiteze totul la un regim perestrokist care ar fi trebuit să fie pe placul URSS şi a lui Mihail Gorbaciov. Că Securitatea nu a fost de partea Revoluţiei, că e adevărat că l-a abandonat pe Ceauşescu, dar a făcut totul ca să se salveze şi că i-a reuşit pe deplin operaţiunea. Că înainte de a fi cu noi Armata a fost împotriva noastră. Că nu înţeleg de ce generalul Milea, ministrul Armatei care a fost prezent şi a dat ordine criminale la Timişoara este considera erou şi numele lui este dat unor mari bulevarde din oraşele ţării.  Că este o adevărată blasfemie ca şi astăzi, prin felurite gazete şi la diverse posturi de televiziune să i se aducă elogii ultimului şef al Securităţii, Iulian Vlad. Şi, în fine, că este incredibil ca la atâţia ani de la Revoluţie să nu se ştie întreg adevărul despre ceea ce preferă să numească rezervat, neutru evenimente.

Parlamentarii au dreptate. Este inadmisibil că nu ştim ce s-a întâmplat cu adevărat în Decembrie 1989. Auzindu-i mi-am amintit zicerile stranii ale fostului preşedinte Iliescu, cel cu sânge pe mâini, care zicea că nu ştim noi adevărul despre asasinarea preşedintelui Kennedy aşa că să nu sperăm prea multe în privinţa aflării adevărului despre Revoluţie. În acest cor al înţelegerii generale, s-a auzit o voce discordantă, Aceea a tânărului parlamentar USR Iulian Bulai care şi-a exprimat stupoarea că şedinţa omagială este condusă de securisto-comunistul Teodor Meleşcanu.

La data de 3 iunie 2019, pe site-ul contributors.ro editorialul O relicvă. Teodor Meleşcanu. Îl reproduc în ceea ce urmează:

„În anul 1966, un tânăr absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti, pe nume Meleşcanu Teodor, era socotit apt să lucreze în Ministerul de Externe. Certificatul de calitate îi fusese emis de partid şi de Securitate.

Omul nu fusese student rău, avea origine sănătoasă, iar de atunci şi până azi a făcut ceea ce aş putea numi o miraculoasă carieră în instituţia care i-a fost primul loc de muncă. Miraculoasă, dacă nu ar fi fost mai degrabă ruşinoasă.

După ce a fost instruit, verificat şi reverificat fiindcă în România ceauşistă nimeni nu era garantat pe viaţă, partidul şi băieţii cu ochii albaştri fiind vigilenţi deoarece s-au mai întâmplat şi defecţiuni, şi defectări, şi neaşteptate crize de conştiinţă, dl. Meleşcanu a promovat şi a fost trimis şi peste hotare. Unde, printre multe altele, s-a ocupat de disidenţi, de meticuloasa lor înregistrare,  de toţi cei cărora nu le tăcea gura, spuneau lucruri adevărate despre ororile din România, despre ceea ce făcea regimul Ceauşescu. De aici, probabil, ura care s-a conservat până azi pentru românii din afara graniţelor ţării.

 În decembrie 1989, în zilele de dinaintea victoriei Revoluţiei, tov. Teodor Meleşcanu, bine instruit politic şi fidel celor care l-au făcut om, dându-i şi grade, dându-i şi funcţii, minţea cu neruşinarea specifică activistului de partid, al insului validat de Securitate, că în România nu se întâmplă nimic. Nici vorbă despre nemulţumiri, agitaţii, revolte sau mişcări de stradă. Tovarăşul Meleşcanu era încredinţat că viitorul societăţii socialiste multilateral dezvoltate ca şi cel al comunismului se află pe mâini bune, acelea ale marelui bărbat de Stat pe nume Ceauşescu Nicolae.

În 1990, tov, Meleşcanu a devenit domn şi a fost miluit pe mai departe cu tot felul de funcţii. A fost ba secretar de stat, de câteva ori chiar ministru de Externe, a fost chiar şi ministru al Apărării Naţionale, o vreme a deţinut cu titlul de interimar şi postul de ministru al justiţiei. Iar când era trimis pe tuşă, dl. Meleşcanu şi-a inventat el însuşi funcţii. Şi-a creat un partiduleţ, aceasta după ce a plecat din rândul pesediştilor de astăzi, partid  ce se chema Alianţa pentru România. S-a visat chiar viitorul preşedinte al ţării, iar mai apoi a vândut pe un preţ bun sus-menţionata alianţă liberalilor conduşi pe vremea aceea de Călin Popescu-Tăriceanu.

Din 1966 încoace, dl. Teodor Meleşcanu a fost ceea ce se cheamă un om de succes, s-a dovedit un fel de Hopa Mitică, ajutat fiind de spinarea lui de cauciuc, de lipsa crasă de demnitate, de felul în care a ştiut să îi salute pe cei de al cărui stilou îi depindea destinul Da, să trăiţi, am înţeles, aşa e cum aţi spus dumneavoastră!.

Când în 2016 s-a făcut de râs şi a devenit nefrecventabil debitând prostii şi lucruri cinice în cascadă spre a-şi justifica ceea ce mai târziu s-a dovedit nu incapacitatea, ci reaua voinţa de a le crea românilor din străinătate condiţii decente de a-şi exercita dreptul de vot, credeam că gata, Meleşcanu a fost, în fine, acolo unde îi era, de fapt, locul. În Cimitirul Elefanţilor. Nici, vorbă. În ianuarie 2017, mai vechiul său protector Tăriceanu l-a impus în calitate de ministru de Externe în guvernul Grindeanu. Meleşcanu s-a perpetuat în funcţie şi în celelalte două guverne ale alianţei PSD-ALDE, şi-a dovedit din nou slugărnicia, dar şi fidelitatea faţă de principiile politicii externe ceauşiste promovate de nimicul numit uman care poartă numele de Dragnea Nicolae Liviu. Încă la data de 22 ianuarie 2017, după ce râncezitul Meleşcanu a deschis gura spre a-l pune obraznic la punct la  pe ambasadorul SUA la Bucureşti, dl. Hans Klemm, care a atras atenţia că prioritatea absolută a noii guvernări este scăparea de închisoare a nimicului Dragnea Liviu Nicolae, am publicat pe adevărul. ro un editorial intitulat Problema Meleşcanu. Problema s-a menţinut şi azi, s-a transformat în bubă purulentă şi s-a arătat în toată mizeria ei cu ocazia alegerilor din 26 mai.  După ce şi-a mai bătut o dată joc de românii din străinătate, numitul Meleşcanu Teodor ar fi trebuit să ajungă definitiv în pubela politicii şi a istoriei. Cu o obrăznicie rară, Meleşcanu se agaţă de funcţie. Devine zilnic din ce în ce mai caraghios, mai urât mirositor, mai lest pentru ceea ce a mai rămas din guvernul Dăncilă, oricum unul de strânsură. Cât îi e de mare nesimţirea acestei relicve ceauşiste? Cât timp va rămâne ea nepedepsită?”

Din 3 iunie încoace s-au întâmplat multe. A căzut guvernul Dăncilă. PSD a intrat în opoziţie.Cetăţeanul Meleşcanu Teodor nu mai e membru ALDE. E însă preşedintele Senatului României. O pată, o flegmă, o ruşine pe obrazul României. O insultă la adresa celor ce au murit pentru libertate în decembrie 1989.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro