De la Criza rachetelor la „Armaghedonul” insinuat de Moscova

0
0

În continuarea dezbaterii privind neproliferarea nucleară, lansată în luna august în paginile LARICS, revenim cu partea a treia (prima parte poate fi accesată aici, iar a doua aici), dedicată impactului pe care criza nucleară din 1962 l-a avut asupra omenirii și statelor cu intenții explicite sau ambigue privind inițierea unui program nuclear militar.

FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

Analiză realizată de Ioana Constantin Bercean*

Context

În cartea sa din 2007, Nuclear Logics, Etel Solingen își punea o întrebare amăgitor de simplă, dar extrem de importantă: de ce unele state au încercat să obțină arme nucleare, în timp ce altele au ales să renunțe la acest tip de capabilități? Experții în relații internaționale au acordat multă atenție descurajării nucleare și interacțiunii nucleare dintre marile puteri, însă motivațiile din spatele politicilor de obținere a unor astfel de arsenale a creat adesea dispute la nivel teoretic. Cele mai frecvente explicații au fost oferite într-o cheie realistă, în special în logica descurajării (SUA vs. URSS, India vs. Pakistan, Israel vs. orice actor regional cu intenții ostile) sau a supraviețuirii politice a unor lideri autocrați (Coreea de Nord.) Însă invazia Rusiei în Ucraina și reținerea Occidentului (NATO/SUA) de a interveni altfel decât prin acordarea de sprijin logistic, financiar sau furnizarea de armament, aduce în discuție o altă întrebare de fond – mai constituie arsenalul nuclear o capabilitate reală de descurajare? Sau posesia lui va permite, în viitor, și altor state nucleare să invadeze state non-nucleare, la adăpostul premisei că NATO nu se va angaja niciodată într-un conflict cu un stat nuclear? Iar prima reacție naturală în fața acestei dileme ar putea fi regândirea politicilor naționale în direcția înarmării nucleare. De exemplu, pentru Japonia și Coreea de Sud, principala motivație din spatele deciziilor nucleare va fi fiabilitatea percepută a asigurărilor de securitate oferite de Statele Unite.

Întunericul de dincolo de întuneric

Regimul de neproliferare nucleară a fost construit în jurul Tratatului de Neproliferare Nucleară. NPT este baricada normativă împotriva amenințărilor cu utilizarea armelor nucleare. Însă acesta este încorporat într-o țesătură de alte acorduri, practici și norme care necesită cooperare internațională și leadership din partea marilor puteri nucleare. Rusia, împreună cu Agenția Internațională a Energiei Atomice (AIEA), a jucat un rol central în regimul de neproliferare. Această situație va fi dificil de gestionat (dacă nu se va reveni la normele inițiale) într-un sistem internațional în care avem un stat nuclear considerat responsabil, înainte de invadarea ilegală și nejustificată a unui stat vecin, dar care acum a devenit un stat paria ce s-a derobat de normele și tabuurile internaționale și care este încă atât de activ implicat în arena nucleară. Pe lângă schimbarea regimului global de neproliferare este posibil ca Rusia să fi transmis un semnal de rău augur în ceea ce privește viitorul controlului armamentului, domeniu în care toate tratatele și acordurile fie au expirat, fie au fost abandonate, atât de Federația Rusă, cât și de SUA.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale întregii ere nucleare este norma de neutilizare a armelor nucleare. De la Hiroshima și Nagasaki în 1945, un lucru nu s-a mai întâmplat niciodată: o armă nucleară nu a fost detonată în timp de război. Pentru evitarea unui Armaghedon nuclear, este esențial ca această normă să fie păstrată intactă. Descurajarea a funcționat mai bine de șapte decenii, însă sistemul internațional a avut și partea lui de noroc. Sau înțelepciune a celor care se aflau la o distanță de o respirație de acel fel de decizii care ar fi putut influența viitorul întregii planete. Proliferarea nucleară nu este un simplu joc pentru Play Station sau un subiect extravagant pentru academicieni sau pentru formatorii de opinie din media și rețelele de socializare. Bomba cu uraniu detonată peste Hiroshima (Little Boy) la 6 august 1945 a avut un randament exploziv egal cu 15.000 de tone de trinitrotoluen. A distrus și ars aproximativ 70% din toate clădirile și a ucis pe loc aproximativ 80.000 de oameni și încă o dată pe atât și-au pierdut viața în anii următori, ca urmare a expunerii la radiații. Să ne imaginăm care ar fi impactul unui atac cu o rachetă balistică intercontinentală termonucleară înarmată (R-28 Sarmat), a cărei sarcină utilă ar putea fi de 10 focoase mari sau 15 medii, sau o combinație de focoase și cantități masive de contramăsuri concepute pentru a distruge sistemele antirachetă. Una care se află în arsenalul Rusiei.

În timpul Războiului Rece au fost multe momente care au dus omenirea pe marginea prăpastiei, unul dintre acestea fiind criza rachetelor din Cuba (1962). Dar, cu toate acestea, norma a rezistat. Apoi, la începutul anilor 1990, după destrămarea URSS, mulți au răsuflat ușurați convinși fiind că lumea nu se va mai afla niciodată pe marginea prăpastiei nucleare. Până în 24 februarie 2022. Agresiunea împotriva unei țări implicate într-un parteneriat strategic cu NATO nu ar fi trebuit să fie posibilă într-o ordine presupus stabilă, în care înarmarea ar fi trebuit să aibă rolul de descurajare nucleară. Însă tocmai capabilitățile nucleare deținute de Federația Rusă i-au permis să încalce normele dreptului internațional.

Vizualizare grafică a celor mai puternice 10 explozii nucleare. Sursă: Visual Capitalist
Vizualizare grafică a celor mai puternice 10 explozii nucleare. Sursă: Visual Capitalist

În 2022 tabletele de iod s-au vândut în farmaciile din toată Europa, adesea fără rețetă sau indicații de specialitate. Cele mai frecvente căutări pe Google (conform raportului din iunie 2022 al ICAN) au fost despre buncărele antiatomice. Unele guverne din occident au publicat broșuri cu „Întrebările adresate frecvent” despre atacurile cu arme nucleare. Invazia Ucrainei de către Rusia și amenințările explicite ale unor oficiali de la Kremlin privind utilizarea arsenalului nuclear au stârnit teamă și anxietate nu doar în Europa, ci în întreaga lume.

Mai multe romane și filme din Războiul Rece, inclusiv On the Beach, romanul din 1957 al lui Nevil Shute, Fail-Safe, bestsellerul din 1962 scris de Eugene Burdick și Harvey Wheeler  sau celebrul film regizat de Stanley Kubrick în 1964, Dr. Strangelove, au introdus scenarii în care un război nuclear ar putea fi declanșat de o defecțiune tehnică sau de frenezia unor persoane iraționale. Însă în niciuna dintre aceste ipotetice situații, autorii nu și-au imaginat că o persoană rațională ar putea șantaja omenirea cu declanșarea Armaghedonului sau chiar ar fi capabilă să lanseze un atac nuclear. Dar odată cu invazia Ucrainei, președintele Vladimir Putin a readus în mentalul colectiv o amenințare despre care mulți credeau că a devenit istorie. După criza rachetelor din Cuba, rivalitatea nucleară dintre state și achiziția de armament ar fi trebuit să se amelioreze, însă 60 de ani mai târziu tot mai multe state iau în considerare revizuirea propriilor politici nucleare. Invazia Rusiei a alterat multe dintre normele și așteptările esențiale pentru succesul regimului global de neproliferare nucleară.

În discursul său din 1 august de la conferința de revizuire a Tratatului de Neproliferare Nucleară, Antony Blinken, secretarul de stat al SUA, s-a referit la impactul dăunător al invaziei și al retoricii nucleare: „Deci, ce mesaj transmite acest lucru [amenințarea nucleară] oricărei țări din întreaga lume care ar putea crede că trebuie să aibă arme nucleare pentru a se proteja, pentru a se apăra și pentru a descuraja agresiunea împotriva suveranității și independenței.” Un impact care s-ar putea dovedi a fi cel mai mare stimul al proliferării nucleare din istorie.

Criza Rachetelor din Cuba la 60 de ani. Ce am învățat...

Luna octombrie a anului 2022 marchează 60 de ani de la criza rachetelor din Cuba. Timp de două săptămâni tensionate, între 16 octombrie și 29 octombrie 1962, SUA și URSS au fost în pragul războiului nuclear. Șase decenii de ani mai târziu tensiunile dintre cele mai mari puteri nucleare ale lumii sunt din nou la cote incomod de mari.

În Cartea Apocalipsei, capitolul 16, versetul 16, se face trimitere la ultima bătălie – Armaghedonul. Criza Rachetelor (sau Criza din Octombrie 1962) este adesea comparată cu un astfel de eveniment. Și din moment ce ‚Armaghedonul cubanez’ părea inevitabil și iminent, liderii, cetățenii și aliații de pe insula condusă de Fidel Castro au început să se întrebe nu cum să evite finalul apocaliptic, ci cum să onoreze acel moment – cum să se asigure că sacrificiul lor nu va fi în zadar iar distrugerea națiunii cubaneze va fi răscumpărată prin martiriul colectiv.

FOTO Wikipedia
FOTO Wikipedia

Această fotografie a unei baze de rachete balistice din Cuba a fost printre dovezile care l-au convins pe președintele american John F. Kennedy să ordone blocada navală împotriva Cubei în timpul crizei rachetelor din octombrie 1962.

Liderii cubanezi păreau dispuși să plătească acest preț pentru distrugerea totală a inamicului lor, Statele Unite ale Americii. Din punct de vedere psihologic, mulți cubanezi au început să-și imagineze lumea post-Armaghedon pe care ei înșiși nu o vor vedea niciodată. Socialismul mondial ar triumfa. Capitalismul mondial ar pieri. Iar Cubita („Mica Cuba”) va trăi pentru totdeauna în istorie ca țara care și-a sacrificat cei 7,5 milioane de locuitori pentru marea cauză a socialismului. Șaizeci de ani mai târziu ne întrebăm dacă aceste aspirații – delirante și înfiorătoare – sunt dominante în memoria imperială și mentalul colectiv al populației din Federația Rusă. Da, poate un milion de ruși au fugit de încorporare sau oligarhii s-au retras în vest, însă au mai rămas aproximativ 145 de milioane de ruși despre care nu știm dacă sunt pregătiți să fie martiri sau pur și simplu nu alternativă. Deoarece un Armaghedon provocat de președintele Putin, i-ar afecta și pe ei în aceeași măsură ca pe restul populației din Europa.

Cei trei lideri  – Fidel Castro, John F. Kennedy și Nikita Hrușciov – au găsit, cu „un minut înainte de miezul nopții” resursele necesare pentru a inversa spirala descendentă către apocalipsa pe care o inițiaseră fără să vrea. Până într-acolo încât Kennedy și nici Hrușciov nu au avut nicio idee despre cât de aproape era de fapt războiul nuclear. Niciunul nu știa că rușii și cubanezii din Cuba începuseră deja să-și caute martiriul, mai degrabă decât să încerce să prevină un război pe care simțeau că nu era în puterea lor de a-l evita. Kennedy a fost supus unor presiuni extraordinare pentru a ataca Cuba prin aer și a o invada pe mare. Dacă președintele american ar fi ordonat acel atac, comandanții ruși din Cuba ar fi ripostat cu arme nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune; odată ce Cuba ar fi fost distrusă, Hrușciov ar fi fost supus unei presiuni irezistibile din partea propriului partid să invadeze Berlinul de Vest. Dacă Berlinul de Vest ar fi fost capturat, al treilea război mondial ar fi început. Kennedy și Hrușciov au evitat în ultimul moment un incident ale cărui efecte ar fi fost ireversibile. Cei doi lideri au ieșit din această criză hotărâți să se îndrepte către limitarea proliferării nucleare, poate chiar spre eliminarea ei. Ar fi fost o inițiativă care ar fi schimbat fundamental traiectoria Războiului Rece. Însă JFK a fost ucis la Dallas pe 22 noiembrie 1963, iar Hrușciov a fost înlăturat printr-o lovitură de stat pe 15 octombrie 1964. Cei care i-au înlocuit nu aveau practic nicio responsabilitate în criza rachetelor din Cuba și, prin urmare, nu au învățat din aceasta imperativul abolirii sau motivele din spatele acestuia, așa cum au făcut-o Kennedy și Hrușciov. Aceasta a fost cea mai mare oportunitate ratată a erei nucleare, dezastruosul efect secundar al gloanțelor unui asasin și al unei lovituri de stat.

Dacă această criză s-ar fi încheiat cu un război nuclear, sute de milioane de oameni din SUA, URSS, America Latină și de Sud și Europa și-ar fi pierdut subit viața. Criza rachetelor din Cuba a devenit studiul de caz canonic în domeniul nuclear iar una dintre cele mai importante lecții învățate din incidentul din 1962 este aceea că într-o lume în care distrugerea reciproc asigurată (MAD – Mutually Assured Destruction) este politică de stat, o putere nucleară trebuie să își rețină primul impuls ofensiv și să găsească modalități de a-și convinge adversarul nuclear să facă același lucru. MAD este acronimul folosit de strategii Războiului Rece pentru a surprinde esența condițiilor obiective în care o putere nucleară nu poate ataca un adversar care are un arsenal nuclear robust fără a declanșa un răspuns letal. Astfel, supraviețuirea unei națiuni nucleare îi cere să coexiste cu adversarul său, deoarece alternativa este co-distrugerea. Așadar, un război nuclear nu poate fi câștigat deoarece atacatorul și-ar sacrifica și propria societate. Această realitate a fost reflectată mai târziu în declarația Reagan-Gorbaciov, la Summit-ul din Geneva, în 1985: „Un război nuclear nu poate fi câștigat niciodată, și, prin urmare, nu trebuie purtat niciodată.” Reagan s-a luptat cu acest adevăr radical, perturbator și profund. Oricât de mare ar fi fost prăpastia ideologică între SUA și URSS („Imperiul Răului”), atât administrația americană cât și liderii de la Kremlin au știut să păstreze neatins tabuul nuclear.

Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov, Geneva, 19-20 noiembrie 1985. Foto: Atomic Heritage Foundation.

... și ce nu?

În ianuarie 2022 cele cinci state nucleare semnatare ale Tratatului de Neproliferare Nucleară –  SUA, Marea Britanie, Franța, China și Rusia (P5) –  și-au reconfirmat susținerea față de Principiul Reagan-Gorbaciov enunțat mai sus. Statele din grupul P5 au afirmat, de asemenea, „...că armele nucleare – atâta timp cât vor continua să existe – ar trebui să servească scopuri defensive, să descurajeze agresiunea și să prevină războiul”. Însă doar două luni mai târziu Rusia a fluturat deasupra Europei postura nucleară ofensivă, justificând-o drept descurajare față de ‚ingerința’ Occidentului în Ucraina. Agresiunea împotriva Ucrainei încalcă nu doar normele dreptului internațional ci și prevederile Memorandumului de la Budapesta din 1994, prin care Federația Rusă, Marea Britanie și SUA au promis garanții extinse de securitate Ucrainei. În schimb Ucraina a aderat la NPT și a renunțat la cele 1.900 de focoase nucleare moștenite de la URSS, respectând astfel normele internaționale privind neproliferarea. Însă în ultimii ani cercul vicios al neîncrederii dintre Rusia și Occident a fost exacerbat de pierderea –  din neglijență, nerespectare sau retragere totală – unor acorduri importante de control al armelor convenționale și nucleare care au contribuit la încheierea Războiului Rece: Strategic Arms Limitation Talks (I și II), Conventional Forces in Europe Treaty, Open Skies Treaty, Anti-Ballistic Missile Treaty și Intermediate Range Nuclear Forces Treaty. Ca urmare, cooperarea dintre părți s-a erodat, preocupările cu privire la capacitățile militare au crescut și riscul de calcul greșit este mai mare. În plus, subminarea normelor privind neagresiunea nucleară a accentuat sentimentul că statele deținătoare de capabilități nucleare pot agresa statele non-nucleare, reducând astfel stimulentele pentru dezarmare și făcând mai dificilă prevenirea proliferării nucleare. Dacă unele state au avut intenții explicite sau ambigue privind dezvoltarea unui program nuclear militar și înainte de invazia din Ucraina – Brazilia, Argentina, Germania, Japonia, Coreea de Sud, Suedia, Elveția, Libia, Irak, Siria, Africa de Sud sau Iran – altele își reconsideră strategia, evaluând necesitatea unei strategii proprii de descurajare nucleară pentru a-și garanta securitatea.

Dintr-o perspectivă constructivistă valoarea armelor nucleare nu este predeterminată. Anne Harrington de Santana susține că ceea ce face ca armele nucleare să fie atât de valoroase sunt procesele sociale și politice prin care acestea au fost înzestrate cu anumite semnificații. Conform acestui punct de vedere, armele nucleare sunt puternice dacă le tratăm ca fiind puternice. Pentru a fi eficientă, descurajarea nucleară necesită ca un oponent să creadă în credibilitatea amenințării de represalii. În consecință, securitatea pe care o oferă armele nucleare operează la nivelul de credință care poate sau nu să corespundă cu nivelul realității. Operând în această paradigmă, în contextul invaziei Rusiei, există câteva state care au motivația socio-politică necesară de a crede că un arsenal nuclear le-ar oferi un nivel ridicat de protecție.

Dacă vreun stat ar deveni ‚nuclear’ ca urmare a războiului, probabil că prima intuiție logică ne-ar duce cu gândul la Ucraina. Însă chiar dacă țara are o infrastructură solidă în domeniul energiei nucleare, nu deține nici expertiza necesară pentru producerea unor capabilități nucleare militare, nici materialele necesare. În plus, Ucraina crede, probabil mai mult acum decât în 1994, că viitorul ei este alături de Occident. Chiar dacă apartenența la NATO sau la Uniunea Europeană este încă la mulți ani distanță, Ucraina recunoaște că este dependentă de asistența militară a SUA și a Europei în efortul său de a respinge agresiunea Rusiei. Kievul știe că lansarea într-un program de dezvoltare a armelor nucleare i-ar înstrăina pe partenerii săi occidentali și i-ar pune aceste interese în pericol. Ar putea fi izolată de asistența de securitate și supusă sancțiunilor, inclusiv în ceea ce privește cooperarea nucleară civilă necesară pentru a-și îndeplini cerințele energetice.

Japonia și Coreea de Sud sunt alte două state dependente de umbrela de securitate americană. Chiar dacă principala amenințare pentru Tokyo și Seul nu vine din partea Rusiei, comportamentul din ce în ce mai agresiv și înmulțirea testelor nucleare efectuate de Coreea de Nord, au creat o anume neliniște în cele două state. Spre deosebire de Ucraina, SUA au un număr mare de personal militar staționat în ambele națiuni din Asia de Est, astfel o agresiune împotriva Japoniei sau Coreei de Sud ar afecta interese vitale americane, garantând practic implicarea SUA în conflict. În timp ce la Seul o parte a clasei politice, în special gruparea conservatoare aflată la guvernare, Partidul Puterii Populare, dar și o parte a experților din think tank-urile sud-coreene, susțin revizuirea strategiei nucleare, în Japonia discursul nuclear este mai discret, dar nu mai este un tabu. Deocamdată, administrația Biden și-a reînnoit accentul pe întărirea alianțelor din Asia de Est și pe creșterea credibilității descurajării nucleare extinse, totuși, dacă cele două state vor simți că umbrela de securitate a SUA dă semne de slăbiciune în fața amenințărilor tot mai mari ale Chinei și Coreei de Nord, Japonia și Coreea de Sud ar putea păși pe calea nucleară.

Situația geopolitică pune și Taiwanul într-o poziție interesantă din perspectiva revizuirii politicii nucleare. La fel ca Ucraina, Taiwanul se confruntă cu o amenințare majoră din partea unui stat nuclear și nu este beneficiarul unor garanții de securitate din partea niciunei puteri nucleare. Intențiile Chinei de a unifica insula cu continentul, chiar folosind forța militară, precum și discursurile președintelui Xi Jinping, ar putea influența conducerea de la Taipei spre un parcurs nuclear. Taiwanul nu ar fi chiar străin de tehnologia nucleară, deoarece între 1970 și 1980 a urmărit, în mod clandestin, dezvoltarea unui program nuclear militar, însă sub presiunea americană programul nuclear taiwanez a fost abandonat.

Probabil că dintre statele non-nucleare, cele mai mari șanse să se alăture clubului nuclear le are Iranul. Republica Islamică traversează o adevărată saga în ceea ce privește programul său nuclear și chiar dacă nu este direct amenințat de agresiunea Rusiei sau a vreunui potențial stat cu intenții revizioniste, pentru elita politică de la Teheran programul nuclear este atât un motiv de mândrie națională cât și o unealtă de negociere. După retragerea unilaterală a SUA din acordul nuclear (JCPOA), în 2018, Iranul și-a reluat programul nuclear. Depinde doar de decizia clasei politice în ce direcție se va îndrepta acest demers. Dacă liderii din Teheran vor considera că în ciuda costurilor economice și a riscurilor de securitate obiectivele lor vor fi atinse mai repede și mai ușor sub protecția propriei umbrele nucleare, atunci un Iran nuclear este inevitabil. Însă în acest scenariu SUA și Israelul și-au arătat disponibilitatea de a folosi orice mijloace necesare pentru a opri acest proces. Dacă diplomația va triumfa și JCPOA va fi repus în drepturi, Iranul va fi sub atenta observație a AIEA până în 2031 când, conform cronologiei acordului, va trebui să semneze Protocolul Adițional, document care va oferi, cel puțin teoretic, accesul în orice locația a inspectorilor agenției. Orice decizie vor lua liderii iranieni, aceasta va fi una bazată în mod fundamental pe calculele Teheranului cu privire la propriile interese regionale și interne, nu de vreo lecție învățată din războiul din Ucraina.

În mod similar, interesul Arabiei Saudite pentru armele nucleare este independent de războiul din Ucraina și se bazează aproape în întregime pe premisa conform căreia rivalul saudiților, Iranul, este hotărât să devină stat nuclear. Prințul moștenitor saudit, Mohammed bin Salman, și-a declarat intenția de a egala viitoarea capacitate nucleară iraniană. Însă conducerii de la Riad îi va fi foarte greu să ajungă din urmă Teheranul. Saudiții au un plan ambițios de a construi reactoare nucleare și, în negocierile cu Washingtonul asupra unui acord bilateral de cooperare nucleară civilă, au respins propunerile americane de a renunța la îmbogățirea uraniului și la reprocesarea plutoniului, inclusiv aceea de a semna garanții suplimentare de verificare. Chiar dacă unele state precum China, Franța, Rusia sau Coreea de Sud și-au arătat disponibilitatea de a le vinde reactoare nucleare, saudiții sunt la mulți ani distanță de a avea infrastructura tehnică și umană necesară pentru a produce arme nucleare.

Așadar în ordinea nucleară bazată pe constructivism statele care ar avea motivația necesară de a dezvolta un program nuclear militar sunt mai degrabă identificate ca grupuri sociale relevante definite prin semnificația pe care o acordă armelor și tehnologiei nucleare. „Descurajarea și dezarmarea” au dominat procesul și controversa dintre actorii sistemului internațional. În timp ce vechea ordinea nucleară și-a păstrat status quo-ul prin promisiunea dezarmării și obiectivul convenit al unei lumi fără arme nucleare, noua ordine este astăzi din ce în ce mai polarizată între descurajare și dezarmare.

În loc de concluzii: Cine pe cine descurajează?

Viziunea consensuală este că armele nucleare funcționează ca etalon al puterii în sistemul internațional. Costurile trebuie să fie previzibile pentru a minimiza riscul de calcul greșit iar factorul de descurajare trebuie să fie invulnerabil la preempțiune, deoarece orice pas greșit poate duce la anihilare reciprocă. Societățile pot, relativ vorbind, continua să existe, să funcționeze și să se perpetueze chiar și în timpul sau după un război convențional. Însă ele își încetează existența în cazul unui război nuclear total. Odată ce o armă nucleară este folosită, oricât de mică, există riscul de represalii nucleare și escaladare pe scară largă. Probabil că aceasta este explicația cea mai simplă care stă la baza raționamentului și deciziei SUA de a nu se implica de jure în războiul din Ucraina, iar modificarea posturii nucleare este complet scoasă din discuție. Aceasta poate fi o veste bună, însă nu există nicio garanție că această postură nu se va modifica. Gestionarea escaladării înseamnă că SUA și NATO au înțeles și au acceptat că și ele se confruntă cu limite în modul de abordare a conflictului.

Descurajarea nucleară a limitat războiul din Ucraina în moduri profunde. Existența armelor nucleare rusești a descurajat până acum SUA să intervină direct în conflict, iar forța nucleară a SUA, combinată cu cea a Franței și Marii Britanii, a îngrădit până acum Moscova să recurgă la un atac nuclear. Iar dacă la Kremlin mai există rațiune, acest status quo ar trebui să reziste. Pe de altă parte, aceste constrângeri au devenit din ce în ce mai frustrante pentru mulți dintre susținătorii unei intervenții directe a SUA în Ucraina. Este frustrant pentru Ucraina, pentru Occident și pentru orice persoană rațională care asistă neputincioasă la agresiunea ilegală a Rusiei. Moscova are mijloacele de a-și folosi capabilitățile nucleare și chiar a explicat cum ar putea alege să le folosească. NATO și SUA au declarat că nu vor lăsa nepedepsită o astfel de acțiune, însă scopul descurajării este să nu se ajungă niciodată la acel moment și, cel puțin până acum în acest război, cele două părți au reușit să facă exact asta.

Iar când acest război se va fi terminat, liderii Marilor Puteri vor trebui să dea dovadă de creativitate. Așa cum cei de dinaintea lor au fost creativi în 1963 sau între 1972 și 1979, în 1983 sau în1989 și 1992. Desigur, o reluare a discuțiilor privind statutul armelor nucleare nu se va întâmpla prea curând, însă lumea are nevoie de acest lucru. Chiar cu riscul unor orgolii rănite sau ale unor comentarii profane în ceea ce privește diplomația nucleară.

*Ioana Constantin Bercean este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internațioanle „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite