De ce străinii sunt mai cu moţ decât românii

Viaţa noastră are o calitate mult mai proastă decât a occidentalilor, iar România (şi noi, împreună cu ea) e privită ca o rudă săracă de la ţară, de care le e ruşine.

Suntem în Europa, dar consideraţi cetăţeni UE de categoria a doua. Viaţa noastră are o calitate mult mai proastă decât a occidentalilor, iar România (şi noi, împreună cu ea) e privită ca o rudă săracă de la ţară, de care le e ruşine. Medicii sau profesorii noştri câştigă mai puţin chiar decât un muncitor din Vest. Multe dintre fetele noastre cred că le-a pus Dumnezeu mâna în cap dacă se mărită cu un francez, german, englez sau olandez, indiferent de cum arată ei sau de calitatea lor umană.

Bolnavii noştri au infinit mai puţine şanse să supravieţuiască într-un spital decât bolnavii lor. Ca să nu mai vorbim de faptul că unii pot intra aproape sănătoşi în spitalele noastre, pentru a ieşi de acolo cu picioarele înainte. În general, noi, cei de-aici, din România, trebuie să ne dăm de ceasul morţii să ducem o viaţă cât de cât decentă, în timp ce ei au parte de aşa ceva fără prea mari bătăi de cap. Şi, de multe ori, oricât ne-am zbate, nici nu putem visa la ceea ce pentru ei ţine de pura normalitate.

Marii scriitori, actori sau muzicieni din România sunt mult mai puţin cunoscuţi sau apreciaţi în lume decât scriitorii, actorii sau muzicienii mediocri dintr-o ţară occidentală. Singura şansă a artiştilor noştri este să lucreze sau - şi mai bine - să se stabilească în străinătate. Rămas în România, Constantin Brâncuşi ar fi fost sculptorul nostru iubit şi atât. Ceilalţi n-ar fi dat o ceapă degerată pe el.

De ce se întâmplă toate acestea? Sunt mai presus muncitorii lor decât medicii şi profesorii noştri, bărbaţii lor mai masculini decât bărbaţii noştri, scriitorii şi artiştii lor mai valoroşi decât cei de-aici? N-ai zice. Mutaţi acolo, cu toţii capătă dintr-odată o altă valoare. Sunt apreciaţi, iar viaţa lor se înscrie pe o traiectorie la care noi, cei de aici, nu putem decât râvni. Asta, chiar şi când fac lucruri cu mult sub nivelul lor. Un amic, absolvent de filosofie la Universitatea din Bucureşti, este acum şofer de taxi într-un orăşel din Marea Britanie. Desigur, nici cei patru ani pierduţi în facultate, nici Kant sau Heidegger nu-l ajută să învârtă mai bine volanul, dar acolo, spre deosebire de România, poate oferi familiei sale o viaţă decentă.

Este o situaţie profund nedreaptă, cu care noi, însă, ne-am obişnuit.

De unde vine, totuşi, această diferenţă, care face ca ei să fie norocoşi doar că s-au născut acolo, în timp ce pentru noi locul unde am venit pe lume să reprezinte un handicap? Desigur, din faptul că strămoşii lor au fost mai cu moţ decât strămoşii noştri. În timp ce ai lor au fost responsabili şi au construit nişte societăţi care merg ca unse, ai noştri s-au cam ţinut de prostii.

Cezar Paul Bădescu este scriitor