De ce elita românilor din Ungaria nu-şi poate cerceta propriul trecut cu obiectivitate?
0
Continuăm astăzi analizele dedicate minorităţii româneşti din Ungaria, aproape uitată şi pe cale de dispariţie. Profesorul universitar Gabriel Moisa, colaboratorul nostru de la Universitatea din Oradea, ne relevă şi alte faţete, puţin cunoscute, despre românii de acolo.
În articolul de astăzi, ne descrie mecanismele subtile prin care revizionislmul istoric maghiar se propagă inclusiv în comunităţile româneşti din Ungaria, incapabilă, structural, să îşi apere identitatea şi dreptul la Istorie. Analizele anterioare dedicate pericolului dispariţiei românilor din Ungaria se pot citi aici şi aici. Despre manipulările statisticilor privind minorităţile operate de autorităţile de la Budapesta se poate citi aici şi aici (LARICS).
Destinul comunităţii româneşti din Ungaria face, practic, imposibilă cercetarea obiectivă a propriului trecut. Problema imposibilei obiectivităţi a scrisului istoric al românilor din Ungaria a fost recunoscută public la mijlocul anilor ’90, într-un context în care întreaga societate ungară ieşea, asemeni celorlalte societăţi posttotalitare central şi est europene, din grila interpretării unice a istoriei.
În foarte scurt timp apar însă primele semnale clare ale unei restauraţii interpretative legată de trecutul şi prezentul comunităţilor etnice istorice din Ungaria. Profesorul Gheorghe Petruşan afirma în 1997 că de acum încolo „pentru noi va fi dificil să publicăm o istorie obiectivă despre comunitatea noastră dacă avem în vedere opiniile istoricilor unguri (...), că trebuie să scrii şi în limba maghiară şi, în caz că vrei să publici în revistele de prestigiu sau să scoţi vreo carte la editură maghiară, vei fi aproape sigur „lectorat” de istoricii maghiari, punîndu-te într-o situaţie profesională şi morală penibilă. În caz că ocoleşti istoricii şi organele sau editurile maghiare, îţi periclitezi cariera profesională, în cel mai bun caz eşti tolerat, dar totodată, marginalizat”.
Foto: Profesorul Gheorghe Petruşan
Este o concluzie la care autorul a ajuns în urma unor eforturi susţinute în direcţia realizării unei lucrări de sinteză referitoare la istoria comunităţii româneşti din Ungaria. Aceste consideraţii au fost îndulcite câţiva ani mai târziu, revenind asupra formulărilor iniţiale, abrupte, dar adevărate, în contextul reintroducerii scrisului istoric al românilor din Ungaria în matca oficială.
În acest context, trebuie spus că românii din Ungaria nu beneficiază de un învăţământ istoric în limba română care să producă cercetători sau profesori cu diplomă de istoric pentru că pur şi simplu nu există posibilitatea unei inserţii profesionale în domeniu. În toate şcolile din Ungaria, inclusiv în Liceul românesc „Nicolae Bălcescu” din Giula, istoria se predă exclusiv în limba maghiară şi, desigur, în varianta oficială. În 1999, Mihaela Bucin, profesor la Catedra de limba si literatura română din cadrul Universităţii din Seghedin, s-a exprimat tranşant în acest sens afirmând că „învăţămîntul minorităţilor din Ungaria nu permite formarea instituţionalizată a profesorilor de istorie....”.
Această realitate grevează însă asupra cunoaşterii istorice a trecutului comunităţii româneşti din Ungaria. Mai mult, unii dintre cercetătorii români din Ungaria sugerează că nici nu e practic a avea preocupări legate de Antichitate sau despre daci şi romani ca elemente principale ale etnogenezei româneşti întrucât menţionarea dacilor şi romanilor în acest context provoacă în Ungaria şi astăzi o fobie acută, provenită în primul rând din „ignorarea din partea maghiarilor a acelei perioade istorice cînd în această parte a lumii trăiau tracii şi dacii”.
Aceeaşi realitate este prezentă şi în privinţa celorlalte epoci istorice. Puţinii cercetători aparţinând comunităţii române din Ungaria, care îşi exercită preocupările din cadrul instituţiilor unde sunt angajaţi, sunt în sfera etnografiei şi folclorului. Exprimarea lor publicistică în zona istoriei propriei comunităţii se face aproape exclusiv în afara sistemului de stat, în cadrul unor instituţii culturale sau de cercetare româneşti, în special prin Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria. Excepţia se numeşte revista Convieţuirea (Együtélés), disponibilă aici, de care se ocupă doamna Mihaela Bucin, actualul şef al catedrei de limba română de la Universitatea din Seghedin.
În Ungaria nu există, de asemenea, specialişti români preocupaţi de istoria primului mileniu. În aceste condiţii nici nu este de mirare că aproape toate lucrările consacrate istoriei românilor din Ungaria, scrise de elita minoritară, încep cu secolul al XVIII-lea. Pe de o parte, acesta este reperul acceptat de istoriografia maghiară, iar pe de alta, fără investigaţii specifice arheologice şi de arhivă, doar de acolo pot fi găsite date istorice, mai ales cele din cadrul parohiilor ortodoxe. Unii dintre autori sunt de acord că datele referitoare la începuturile comunităţii româneşti în acest areal sunt incomplete şi greşite.
Soluţia de rezolvare a problemei este oferită cercetătoarea Elena Csobai, care consideră că pentru a depăşi „aceste date eronate, trebuie să ne cercetăm istoria pe baza materialului arhivistic, fiindcă numai cu ajutorul cercetării vom găsi amprentele necesare împotriva greşelilor produse”.
Foto: Cercetătoarea Elena Csobai.
Totuşi, şansele de reuşită sunt limitate şi din ce în ce mai greu de îndeplinit de la un an la altul. Acelaşi Gheorghe Petruşan, fostul şef al Catedrei de limba si literatura română din cadrul Universităţii din Seghedin, consideră că pentru a fi create condiţiile ştiinţifice optime pentru reconstituirea istoriei comunităţilor româneşti din Ungaria este necesară în primul rând limpezirea unor chestiuni de natură politică şi confesională.
Fără a o spune direct, acest lucru reieşind însă cât se poate de clar în evidenţă, Gheorghe Petruşan afirmă implicit că cercetătorii români din Ungaria nu pot publica un studiu sau o carte despre trecutul propriei comunităţi într-o editură maghiară decât după ce textul a fost prealabil „lecturat” de istorici maghiari care fac „observaţii”. S-a născut astfel un fel de autocenzură, iar a nu accepta asta, spune Gheorghe Petruşan, înseamnă a-ţi periclita cariera profesională.
Într-unul din textele sale cele mai incitante referitoare la istoria românilor din Ungaria, Gheorghe Petruşan descria contextul în care cercetătorii români îşi desfăşoară în general activitatea. Credem că acesta este ilustrativ pentru realitatea istoriografică circumscrisă cercetărilor româneşti din Ungaria de astăzi.
Astfel, spunea acesta, „am primit o ofertă din partea unei edituri din Budapesta de a face o succintă prezentare a etniei române din Ungaria, care avea să apară într-un volum destinat minorităţilor din Ungaria. Cum era de aşteptat, referenţii (lectorii) maghiari, istorici cu reputaţie, au făcut cîteva observaţii care reflectă în mod pregnant deosebirile de opinii în o mulţime de probleme legate de istoria celor două popoare, mai precis de convieţuirea lor şi urmările ei. De data aceasta, în centrul discuţiei a stat caracterul şi contradicţiile contactelor din perioada dualistă (1867-1920).
Fixitatea de care a dat dovadă unul dintre ei în legătură cu motivele care au dus la dezmembrarea Austro-Ungariei şi la împrejurările în care s-a efectuat unirea Transilvaniei cu România dă de gîndit, cu atît mai mult cu cît destul de mulţi dintre istoricii unguri au analizat în ultimii ani politica naţională a statului dualist, recunoscînd tendinţele lui de subminare a intereselor naţionale ale nemaghiarilor şi discriminaţiile impuse de către stat mai ales în domeniul autoorganizării politice a naţionalităţilor. Şi acest exemplu scoate la iveală disensiunile ce există de mult între istoricii unguri şi români într-o mulţime de probleme istorice, cum ar fi bunăoară continuitatea românilor pe teritoriul Ungariei de azi, respectiv data apariţiei lor în această zonă, rolul pe care l-au jucat românii în vremuri de grea cumpănă, în 1848, în anii 1918-20, în timpul Dictatului de la Viena, tendinţele de maghiarizare prin învăţămînt, tergiversările în aplicarea legilor cu privire la minorităţi etc.
Prin urmare, pentru noi va fi dificil să publicăm o istorie obiectivă despre comunitatea noastră dacă avem în vedere opiniile istoricilor unguri....”.
Spusele lui Gheorghe Petruşan merită o subliniere aparte şi atenţie deosebită întrucât reflectă o realitate care generează multă..... precauţie din partea celor scriu despre propria comunitate atunci când pornesc pe drumul reconstituirii trecutului. Cu toţii se găsesc astfel în teritoriul unei imposibile obiectivităţi, asumate inevitabil în actualul context cultural prezent în societatea ungară.
Articol de Dr. Gabriel Moisa, profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Oradea.
Se încarcă comentariile...
