Românii din Ungaria de astăzi. Cronica unui crepuscul programat (I)
0Până în 1918, românii din Transilvania, membri ai aceluiaşi bloc etnic, făceau parte din structuri organizatorice comune, fie că era vorba despre asociaţii culturale, economice sau politice.
Astfel, găsim nenumărate exemple în care români originari din satele care astăzi fac parte din Ungaria erau angrenaţi în diverse activităţi şi proiecte la nivelul întregii Transilvanii sau chiar dincolo de Carpaţi. Un exemplu elocvent din acest punct de vedere este Moise Nicoară (1784-1861). Originar din Giula, cu studii la Oradea, Arad, Bratislava şi Viena, el devine una dintre cele mai puternice personalităţi ale românilor ardeleni şi reprezentant devotat al intereselor românilor din Ungaria. Datorită lui, ca urmare a relaţiilor pe care le avea la Curtea vieneză, unde fusese instructorul de limbă română al arhiducelui Ferdinand, Aradul beneficiază începând cu 1812 de o şcoală pedagogică românească, de un institut teologic (1822) şi de un episcop ortodox. În anul 1825 Moise Nicoară pleacă la Bucureşti unde a şi încetat din viaţă în 1861. Alături de acesta, localităţile româneşti din Ungaria de astăzi au dat numeroase personalităţi care s-au angrenat în lupta culturală şi naţională a românilor transilvăneni înainte de 1918, majoritatea fiind angrenaţi politic în Partidul Naţional Român din Transilvania şi mai puţin în cadrul Partidul Social Democrat. Unii dintre aceştia, rămânând în România Mare, şi-au continuat activităţile politice şi culturale între cele două războaie mondiale. Nicolae Roxin din Micherechi, spre exemplu, a ajuns deputat în Parlamentul de la Bucureşti.
Foto: Moise Nicoară (1784-1861) este primul român ortodox, cu studii academice complete, din Imperiul Habsburgic.
Separarea de blocul etnic românesc
În toamna anului 1918 românii de pe teritoriul de astăzi al Ungariei au participat activ la demersurile iniţiate de liderii lor pentru unirea acestor teritorii cu România. Când s-a constituit Consiliul Naţional Român din Oradea şi Bihor, Micherechiul a avut şi un reprezentant acolo în persoana aceluiaşi Nicolae Roxin, în Micherechi constituindu-se şi o Gardă Naţională Română condusă de cadetul aspirant Alexandru Roxin. De asemenea, între delegaţii participanţi din partea cercurilor electorale din Comitatul Bihor la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 îi regăsim pe George Mureşan, econom din Bedeu, Teodor Pătcaş preot din Peterd, Ioan Bodor, econom din Vecherd, Victor Domocoş, proprietar din Vecherd. Toţi şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu România, doleanţă rămasă însă fără consecinţă ca urmare a trasării graniţei între România şi Ungaria. Alături de cei menţionaţi mai sus, care au avut credenţional, au mai participat şi alţi români din Ungaria de astăzi, cu toţii dorind unirea cu România.
Separarea de blocul etnic românesc a creat mari probleme celor rămaşi în interiorul statului ungar. Legăturile fireşti existente cu cei din Crişana, Banat şi Transilvania s-au rupt, iar comunitatea a rămas practic suspendată, fără nici un sprijin. Organizarea într-o structură instituţională minoritară care să acţioneze în direcţia sprijinirii intereselor naţionalităţii române lipsea cu desăvârşire, acest tip de structură existând înainte de 1918 în Partidul Naţional Român din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.
Foto: Sursa aici.
Românii din Ungaria şi stautul hortist maghiar
După 1920 statul horthist maghiar a dus o politică ostilă minorităţilor. Au fost tolerate doar activităţi locale (cercuri culturale, coruri etc.), comunităţile româneşti fiind ele însele izolate din cauza răspândirii pe un spaţiu foarte mare de-a lungul frontierei româno-ungare. Şi aceste activităţi erau în însă în scădere. Nici măcar din punct de vedere bisericesc românii nu erau mai bine organizaţi. Majoritatea cercetătorilor români din Ungaria nu sunt foarte tranşanţi atunci când vorbesc despre statutul minorităţii române între cele două războaie mondiale. Potrivit acestora vinovate ar fi condiţiile istorice speciale. Cu toate acestea, expresia folosită spune foarte multe celor familiarizaţi cu istoria Ungariei interbelice şi politica acesteia în privinţa minorităţilor.
Capacitatea organizatorică a minorităţii române a fost în perioada respectivă extrem de redusă, astfel încât după cel de-al Doilea Război Mondial, când noul context politic a făcut posibil acest lucru, naşterea unei structuri româneşti s-a făcut nu fără convulsii. Impulsul organizatoric a venit nu din interiorul comunităţii ci din exterior. „Vinovată” de această situaţie a fost noua realitate politică din Ungaria aşa cum a fost ea creionată chiar din noiembrie 1944 în programul de acţiune al Partidului Comunist Ungar. Formele de organizare, de tip front popular patriotic, erau similare celorlalte state din blocul comunist. Conform directivelor epocii şi tipului de organizare a „maselor populare” din perioada comunistă şi românii au fost obligaţi să-şi structureze formaţiuni care răspundeau unor tipare prestabilite şi nicidecum intereselor proprii. Erau, aşa cum aprecia şi Mihai Cozma, „programate înainte de toate pentru reprezentarea demonstrativă, formală a minorităţii”, iar activităţile în care se angrenau erau, potrivit aceluiaşi autor, în cele mai multe cazuri inutile pentru cauza românimii.
Perioada comunistă
La 21 martie 1948, la Giula, sub directa oblăduire a „conducerii de stat şi de partid a orânduirii socialiste” a luat fiinţă organizaţia Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria. Primul ei preşedinte a fost Gheorghe Alexici, iar secretar general a fost ales Gheorghe Nădăban. În 1949 conducerea Uniunii a suferit modificări. Preşedinte a devenit Ioan Borbély, vicepreşedinte Gheorghe Bordea, secretar general Petru Pomuţ, iar casier Ilie Moldovan. Activitatea Uniunii a fost destul de firavă, aproape fictivă, multă vreme. În primul deceniu al existenţei sale, cel mai activ s-a dovedit a fi tocmai casierul Ilie Moldovan, originar din Giula. Atât Gheorghe Alexici, ajuns chiar secretar de stat în Ministerul Culturii în guvernul de la Budapesta şi, în consecinţă, deturnat de la principalele obligaţii care-i reveneau în calitate de preşedinte, cât şi Gheorghe Nădăban au fost relativ puţin vizibili în această poziţie. Desigur că asupra acestei stări de fapt şi-a lăsat amprenta şi regimul politic de la Budapesta. Abia prin anii ’70, când conţinutul acestui regim s-a îmbunătăţit, Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria a fost ceva mai prezentă în viaţa românilor. Toate acţiunile Uniunii presupuneau însă prezenţa unui reprezentant al autorităţii politice.
Între anii 1957-1983 liderul formaţiunii a fost secretarul general, funcţie deţinută de Petru Silaghi. Începând cu anul 1960 s-au organizat şedinţe plenare la care participau români din toată Ungaria. Tot din anul respectiv s-a introdus funcţia de preşedinte obştesc, deţinută până în 1983 de Vasile Marc din Micherechi. După acesta în fruntea Uniunii a fost ales Gheorghe Petruşan (1983-1988), pentru ca între 1988 şi 1990 demnitatea să fie deţinută de Gheorghe Mihăiescu. Secretar general a fost între 1983 şi 1990 Gheorghe Marc.
Începând cu anul 1972 Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria a ţinut congrese din patru în patru ani. Cu ocazia acestor congrese s-a remarcat faptul că în cadrul minorităţii româneşti din Ungaria existau destule divergenţe legate în primul rând de raporturile cu puterea de la Budapesta. Aceste divergenţe s-au manifestat tot mai evident pe parcursul anilor ’80 când procesul de destindere era vizibil în Ungaria. Punctul culminant al acestor tensiuni a fost atins cu ocazia congresului din decembrie 1988 când delegaţii din Seghedin au refuzat să participe în semn de protest faţă de „politica de vitrină a uniunii”, adică de atitudinea rezervată a liderilor în problema obţinerii de drepturi pentru minoritatea română. Cu acest prilej, Mihai Cozma a trimis o scrisoare congresului, adresată personal lui Petru Silaghi, cel care condusese Uniunea decenii de-a rândul în bună concordanţă cu directivele politice şi ideologice ale statului ungar, şi care mai avea încă un cuvânt greu de spus în formularea liniei politice. Mihai Cozma, căruia i s-a raliat un grup reformator format din Gheorghe Petruşan, Petru Cîmpian, Ştefan Frătean, Tiberiu Boca şi Tiberiu Bordaş, a atacat dur conducerea Uniunii, iar Petru Silaghi a considerat acesta gest drept unul provocator, drept o încercare de dezbinare a românilor din Ungaria. Scrisoarea, publicată chiar în numărul de debut al revistei Informatorul, era în fond şi o critică extrem de aspră a organismului de conducere a Uniunii, considerată incapabilă de reformare şi de adaptare la lumea în mişcare din anii 1988-1989. Mihai Cozma susţinea că „experienţe de două decenii m-au convins că propunerile blânde, obişnuite făcute la diferite întruniri ale noastre au toate şansele de a se pierde fără urmări: cuvântările rostite la congrese niciodată n-au fost luate în considerare în aşa măsură ca, în urma lor, să se şi schimbe ceva (din timp ce documentele congreselor dovedesc că sunt mereu actuale aceleaşi probleme concrete). Se pune deci întrebarea: de ce să creadă oricine că metoda propunerilor, cuvântărilor obişnuite va fi tocmai acum cea mai folositoare? Nu e firesc să ajungă omul la concluzia că aici nu mai ajută decât o intervenţie gălăgioasă, cum a fost scrisoarea mea?”. Părea că grupul de la Seghedin va fi unul care va încerca modernizarea şi actualizarea discursului liderilor Uniunii Democratice a Românilor din Ungaria. Revista Informatorul era tribuna unde se puteau manifesta contestatarii conducerii de atunci. Deşi se anunţa încă din caseta redacţională că urmau să apară şase numere pe an, după primele două aceasta şi-a sistat apariţia. Rămâne un mister de ce, după doar două numere, în care modernitatea discursului jurnalistic şi criticile consistente şi constructive din paginile sale aduceau un aer nou în cadrul comunităţii, aceasta şi-a încetat apariţia. Probabil că încă nu sosise vremea schimbării. Ne aflam, totuşi, la începutul anului 1989, iar autorităţile statului ungar nu puteau risca încă o discuţie deschisă în chestiunile minoritare, inclusiv în chestiunea complicităţii unora din liderii acestora cu autoritatea comunistă de la Budapesta.
Românii din Ungaria după dispariţia regimului comunist
Perioada care a urmat până în 1990 a fost destul de tensionată, pe fondul unei ambianţe generale destul de încordate. Anul 1989 a marcat radicalizarea intelectualilor grupaţi în jurul Catedrei de Limba şi literatura română a Institutului Pedagogic “Juhász Gyula” din Seghedin, care erau extrem de nemulţumiţi de activitatea Uniunii Democratice a Românilor din Ungaria în direcţia promovării drepturilor propriei minorităţi. Practic, în anul 1989 aceştia au refuzat să mai colaboreze cu conducerea acestui organism. Motivul îl găsim chiar în publicaţia catedrei, Informatorul, şi este expus de redactorul publicaţiei Mihai Cozma, profesor în cadrul catedrei amintite, care la o întâlnire cu secretarul general al Uniunii Democratice a Românilor din Ungaria, Gheorghe Marc, îi transmitea faptul că „...Uniunea continuă să activeze într-un cadru şi pe baza unui conţinut şi mecanism care s-au dovedit şi până acum cu totul depăşite şi inutile”.
Începând cu anul 1989 lucrurile au început să se schimbe. Ceea ce s-a câştigat în primul rând a fost posibilitatea organizării după principii voluntare a comunităţii româneşti din Ungaria, chiar dacă multe din tarele organizaţionale ale vechiului regim mai erau încă prezente.
La 15-16 decembrie 1990, cu ocazia unei adunări generale ţinută la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Giula, s-a constituit Uniunea Românilor din Ungaria. Preşedinte a devenit Gheorghe Petruşan. Aceasta a fost instituţia de reprezentare a românilor din Ungaria, atât sub aspect cultural cât şi politic, până în 1994. La 5 iunie 1995 Uniunea Românilor din Ungaria a devenit Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, asumându-şi din acel moment exclusiv sarcini cultural-profesionale. Preşedinte a fost ales Tiberiu Herdean, acesta fiind urmat de Ioan Ciotea.
Această transformare s-a datorat apariţiei Legii Minorităţilor Naţionale şi Etnice din Ungaria în anul 1993. Ea urma să asigure drepturi egale pentru minorităţile naţionale şi etnice în vederea păstrării culturii proprii şi specificului naţional. Prin această lege s-a stabilit şi noul tip de reprezentare a minorităţilor. Ele urmau să-şi aleagă autoguvernări locale, care ulterior, la nivel naţional, îşi alegeau o autoguvernare pe ţară. Aceste structuri erau alese în cadrul scrutinelor locale generale din Ungaria şi primeau competenţe în problemele de învăţământ, cultură, presă etc. ale minorităţii, inclusiv în ceea ce priveşte finanţarea.
Lui Ioan Ciotea i-a succedat la conducere pentru o perioadă scurtă Emilia Martin, iar din mai 2013 în fruntea Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria (UCRU) se află preotul Marius Maghiaru. Încă de la alegerea sa, Marius Maghiaru anunţa planuri ambiţioase specificând că „Prezidiul doreşte sã fie mai activ în organizarea vieţii culturale a comunitãţii şi sã punã un accent mai mare pe relaţiile cu organizaţiile membre ale Uniunii”.
Prima şedinţă de lucru a noului Prezidiu al Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, a avut loc la 23 noiembrie 2013. El a fost ales de către Adunarea generală a UCRU cu două săptămâni mai devreme. Cei şapte membri ai Prezidiului au fost Aurel Becan, Maria Berényi, Tiberiu Boca, Elena Csobai, Emilia Martin, Ştefan Oroian, Eva Şimon.
Aşadar, conform Legii Minorităţilor Naţionale şi Etnice din Ungaria din anul 1993, fiecare minoritate naţională sau etnică urma a se autoguverna. În interiorul minorităţii române, după primele alegeri minoritare din 1994 s-au format 11 asemenea autoguvernări. Acestea s-au constituit, conform legii, în martie 1995, la Giula, într-o Autoguvernare pe Ţară a Românilor din Ungaria (AŢRU). Preşedintele acesteia a fost până în 1998 Ioan Budai, vicepreşedinţi Gheorghe Ardelean şi Gheorghe Netea. La alegerile complementare din 1995 s-a constituit a 12-a autoguvernare minoritară, cea de la Seghedin. Neparticipând la şedinţa de constituire a AŢRU de la Giula, aceasta nu a devenit atunci membră a acestui organism naţional de reprezentare.
Foto: Ioan Budai, fostul direrctor al Liceului Bălcescu din Giula
Pentru alegerile din anul 1998 s-au înfiinţat alte asemenea structuri locale, inclusiv 12 autoguvernări de sector la Budapesta. Majoritatea membrilor acestora nu erau însă români. Legea Minorităţilor Naţionale şi Etnice din Ungaria prevedea că cetăţenii aveau libertatea deplină să-şi aleagă identitatea etnică, astfel că numeroşi neromâni şi-au constituit autoguvernări aşa-zis româneşti. Conform unor lideri ai românilor din Ungaria, au apărut din neant „români” care până atunci nu-şi descoperiseră această apartenenţă etnică. Fenomenul s-a amplificat apoi de la o alegere minoritară la alta, astfel încât s-a ajuns la situaţia că multe „autoguvernări româneşti” nu aveau în componenţa lor nici un minoritar român din Ungaria. S-a ajuns astfel ca la alegerile minoritare din toamna anului 2006 să fie alese nu mai puţin de 46 autoguvernări româneşti. Situaţia este în totală discordanţă cu scăderea numărului de români din Ungaria. S-au ales 46 de autoguvernãri româneşti, din care 15 la Budapesta, 13 în judeţul Bichiş, 11 în Bihor, 5 în judeţul Csongrád şi câte una în judeţele Borsód-Abaúj-Zemplén şi Pesta. Asociaţia actualei Autoguvernări pe Ţară are reprezentanţi în 32 de localitãţi, Asociaţia Femeilor Ortodoxe în 15, iar Asociaţia Românã din Capitalã în 5 aşezãri.
Mai mult, la şedinţele ordinare şi extraordinare ale celor mai multe dintre autoguvernări, mai ales la nivelul AŢRU, se întâlneşte o situaţie ciudată potrivit căreia discuţiile au loc exclusiv în limba maghiară, consecinţă a faptului că „membrii” comunităţii româneşti nu cunosc de fapt limba română sau pur şi simplu nu sunt români. Situaţia nu este deloc confortabilă pentru românii din Ungaria. Acest fapt îl semnalează mulţi dintre reprezentanţii comunităţii româneşti, iar ziarul Foaia românească a atras de multe ori atenţia asupra anomaliilor existente ca urmare a rezultatelor „şocante” ale alegerilor, când apăreau numeroşi necunoscuţi (neromâni) pe listele electorale şi ulterior între deputaţii autoguvernărilor. Rezultatele de la ultimele alegeri (2006) sunt concludente şi din acest punct de vedere. Iată ce spun redactorii Foii româneşti despre acest lucru: „La alegerile minoritare din anii anteriori, numele candidaţilor a fost transcris în ziarul nostru în româneşte. În cursul redactării materialului actual însă ne-am dat seama cã tot mai puţin cunoaştem persoanele care candideazã şi apoi reuşesc sã ajungã în autoguvernările româneşti. În primul rând, la candidaţii din Budapesta am întâmpinat mari probleme. Persoanele cunoscute în rândul comunităţii (pentru cã s-au remarcat într-un fel sau altul în viaţa noastrã cultural-religioasă românească) îi scriem în româneşte”.
Fenomenul creşterii numerice a autoguvernărilor româneşti a continuat şi în următorul deceniu, ceea ce a determinat-o pe directoarea Foii româneşti, Eva Iova Şimon, să afirme în septembrie 2014 că “cu patru ani în urmă s-au înfiinţat 46 de autoguvernări, iar acum s-a înregistrat numărul necesar de alegători (minimum 30 într-o localitate) în 73 de oraşe şi sate ale ţării. Scriem „ale ţării”, pentru că au apărut din nou, ca ciupercile după ploaie, noi şi noi „români” în localităţi în care comunitatea românilor din Ungaria nu are cunoştinţă că ar exista… prea multe elemente româneşti”. A avut dreptate, după alegerile din toamna anului 2014 s-a ajuns să iasă la socoteală nu mai puţin de 61 de autoguvernări locale, 5 autoguvernări teritoriale şi 1 Autoguvernare pe Ţară, pentru ca în 2019 numărul acestora să crească la 68 de autoguvernări locale, 5 autoguvernări teritoriale şi 1 Autoguvernare pe Ţară.
Foto: Eva Iova Şimon, director Foaia Românească.
Manipularea şi controlul minorităţii româneşti de către autorităţile centrale
Analiza lucidă a Evei Iova Şimon încă dinaintea aflării rezultatelor a făcut-o pe aceasta să ajungă la o serie de concluzii foarte interesante legate de manevrarea acestora de autoritatea politică din Ungaria, astfel încât destinele comunităţii să nu scape de sub un control cât se poate de strict. Ea afirma astfel că “Problema nu este că suntem răsfiraţi prin toată ţara, pentru că într-un fel chiar aşa este, dar oare pe cine şi ce vor reprezenta viitoarele „autoguvernări româneşti” din Szebény sau Szendrõlád sau Érpatak. Probabil pe nimeni sau doar pe acei patru oameni, care vor alcătui autoguvernarea. Vor face nimicul şi vor administra nimicul. Şi vor sta liniştiţi în următorii patru ani, pentru că ei au fost aleşi în mod legal, pe baza Legii Minorităţilor. Că nu sunt legitimi şi că nu reprezintă pe nimeni, nu va deranja pe nimeni. Din păcate. Asta se întâmplă deja de 12 ani şi în marea majoritate a sectoarelor budapestane. Cu patru ani în urmă, în Capitală s-au înfiinţat 15 autoguvernări româneşti, din care 3 sunt recunoscute ca româneşti. Acum se prevede că la alegerile din octombrie se vor înfiinţa în Budapesta 17 autoguvernări „româneşti”, din care însă şi în continuare numai 3 vor fi cu adevărat româneşti. De ce zicem că celelalte nu sunt româneşti, cu toate că unele chiar au în componenţă şi români veniţi din România? Pentru că aceştia nu s-au integrat în comunitatea românească, nu participă la programele comunităţii (la viaţa culturală sau religioasă), copiii lor nu frecventează şcoli româneşti etc. S-au înfiinţat doar pentru a beneficia de banii publici. Statul asigură pentru funcţionare doar circa 700 de mii de forinţi, o sumă nu prea mare, dar mult mai importantă este contribuţia primăriilor de sector care în unele locuri ajunge la 4–5 milioane de forinţi.
Dacă ne gândim că în 1994 românii din Ungaria au avut doar 11 autoguvernări şi în 1998 deja 33, iar numărul prevăzut pentru următoarele alegeri (73) - în final au fost numai 68, n.n. - este mult, mult peste aşteptările şi necesităţile noastre, pe tot dreptul se poate pune întrebarea: ce rost are sistemul de autoguvernări în această formă? Mai poate fi acesta îndreptat sau trebuie desfiinţat total? Sunt întrebări la care mulţi dintre liderii de opinie ai minorităţilor caută răspunsuri. Pentru că problema este vie şi la alţii, poate doar nu atât de acută ca la români.
Noul legislativ de la Budapesta a adoptat şi a schimbat multe legi de la înfiinţarea sa de doar două luni. A decis deja despre faptul că din anul 2014 şi minorităţile din Ungaria vor fi reprezentate în Parlament. A mai hotărât despre reducerea numărului de deputaţi în autoguvernările minoritare (de la 5 la 4). Nu s-a atins însă de Legea Minorităţilor. Şi nici nu o va mai putea face până la toamnă. Rămâne la înţelepciunea fiecărei minorităţi cum va lupta cu pseudo-minoritarii băgaţi printre ei”.
(va urma)
Articol de Gabriel Moisa, profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Oradea.