Dan Grigore, o neistovită tinerețe a spiritului

Așa l-am cunoscut cu mai bine de o jumătate de secol în urmă pe Dan Grigore, o personalitate a unei neistovite prospețimi spirituale! Am în vedere acea neliniște stăpânită din prea-înaltul unei observări atente privind actul muzical-artistic, privind așezarea acestuia în contextul acelor date ce îi desemnează propria personalitate, evoluția acesteia de la o etapă la cealaltă, privind definirea identității sale artistice.

Pianistul Dan Grigore FOTO Arhiva

Reiau cu vădită nostalgie amintiri îndepărtate, născute pe parcursul altor momente istorice, hrănite de către alte generații, iar aceasta, desigur, într-un alt context privind familia, privind relația cu dascălul de școală venit și domnia sa din alte vremuri.

Intrarea tânărului pianist Dan Grigore în contextul vieții artistice bucureștene, în anii 50 și 60 ai secolului trecut, a fost realmente percutantă. Dar nu exclusiv la nivelul lumii muzicale a timpului! Pe parcursul aparițiilor publice ale tânărului artist sala Atheneu-lui era covârșită de studenții Conservatorului de muzică, de cei ai facultăților de arte, de litere. Poliția timpului străjuia intrările! In câteva rânduri am pătruns în sală escaladând o scară de incendiu. Inclusiv la unul dintre recitalurile susținute de tânăra vedetă în ascensiune, de Dan Grigore.

Percepția privind natura fenomenului artistic era cu totul alta decât cea care animă astăzi sistemul unei globalizări nivelatoare manifeste – spre exemplu -  săptămânile trecute, inclusiv în imediata noastră vecinătate, pe unele dintre stadioanele din țară. 

Trebuie spus, chiar de la început, aparițiile în concert ale lui Dan Grigore erau vădit inspiratoare! ...la nivelul tinerei generații. Erau vădit întremătoare la nivelul publicului vârstnic. Pe parcursul drumului său artistic a intuit cu maximă justețe cu cine se poate însoți! Iar aceasta pentru a da consistență spirituală evenimentului în care se implica. Trup și suflet.   Puțini sunt cei care-și mai aduc aminte astăzi de fenomenul rezistenței celei autentice, prin cultură, în anii regimului totalitar de tristă, de foarte tristă amintire.

Am în vedere seria evenimentelor petrecute în anii 80, sub genericul Muzică și Poezie, serial susținut de acest memorabil duo reprezentat de actorul Ion Caramitru, de pianistul Dan Grigore. Intreaga mare literatură românească și cea universală, în valorile de autentică substanțialitate spirituală ale acestora, au fost etalate pe scena Atheneului, evident în jurul personalității lui Eminescu, pornind de la semnificațiile acesteia.

Momentul a fost unic, în egală măsură magic, acela de a fi determinat o solidaritate spirituală cu totul aparte, iar aceasta pe întregul spațiu al sălii, al celor aflați de ambele părți ale rampei sălii de concert. Nu a trecut neobservat faptul că autoritățile regimului totalitar al anilor 80, nu au îndrăznit a limita desfășurarea evenimentului. Iar aceasta deși acesta era plasat de așa-numita mass-media a timpului, într-o zonă cenușie privind promovarea publică.

Un alt eveniment în felul său unic, eveniment inițiat de Dan Grigore în compania regretatului nostru prieten, pianistul Eduardo Ricci, în anii 70 de-mi aduc bine aminte, a fost serialul concertelor camerale destinate imensului repertoriu destinat formației de pian la patru mâni și două piane. Este un repertoriu muzical-cameral ce își găsește originile în muzica europeană născută în reuniunile de familie, în muzica de curte a sfârșitului de secol XVIII, în primele decenii ale secolului XIX, inclusiv creații și adaptări celebre din muzica franceză a secolului trecut.

Întregul repertoriu este destinat aproape în exclusivitate zonei camerale. In consecință, acesta poate constitui o reală provocare de adaptabilitate în cazul muzicianului pianist cel care trebuie să-și coordoneze acțiunea proprie în bună relație cu al său coechipier și acesta de asemenea pianist! Alături de mișcare, de caracter, fiecare dintre cei doi muzicieni este obligat să-și coordoneze calitatea, culoarea timbrală, cu cea a partenerului, cu întregul complex timbral pe care-l dezvoltă acesta. Amândoi în beneficiul revelării valorilor muzicii! De la creația pianistică camerală destinată celor doi pianiști de Mozart, de Schubert, la cea lăsată de Maurice Ravel, o întreagă cultură timbral-pianistică a putut fi desfășurată pe parcursul mai multor seri de muzică găzduite de Atheneul Român. Interesul a fost enorm la nivelul unui public ce depășea grupul important al melomanilor! Mărturisesc, în casa Ricci am avut șansa aparte de a fi asistat atât la nașterea ideii acestor recitaluri camerale cât și – ulterior - la fiecare moment privind desfășurarea acestora.

Cum este firesc, toate mijloacele media găzduiesc astăzi date importante privind etapele evoluției acestui minunat muzician performer care este Dan Grigore, artist care se așază firesc în galeria marilor maeștri ai artei noastre pianistice. Iar primii maeștri ai acestei speciale galerii, cu aproape un secol în urmă, au fost – ne aducem aminte – Clara Haskil și Dinu Lipatti.  

Originalitatea personalității sale constă în consistența încrederii cu care își susține discursul muzical, logica construcției, fermitatea acesteia. Indiferent dacă mă refer la celebrul opus romantic de secol XX care este Rapsodia pe o temă de Paganini, celebrul opus concertant datorat lui Rachmaninov, sau una dintre miniaturile lui Robert Schumann. Trebuie observată calitatea cu totul specială a tonului pianistic, un sunet care poartă propria identitate a artistului dar care – de fiecare dată -  slujește muzicii fără a-i deturna sensul. Claritate, fermitate, o largă gamă a transparențelor timbrale. Iar odată cu acestea și prin acestea se realizează comunicarea însăși, cea care te aduce în lumea proprie a artistului, o lume fascinantă în spațiile largi ale acesteia, tulburătoare, întremătoare.

Am fost întotdeauna de părerea potrivit căreia un drum bun începe de cele mai multe ori cu un bun început! Drumul în muzică al lui Dan Grigore a început de la primele vârste ale copilăriei, cu îndrumarea primită într-o familie de profesori muzicieni dăruiți menirii lor, aceea a pianistei Eugenia Ionescu, un autentic pedagog al instrumentului.

Au urmat studiile cu celebra, în epocă, profesoară, cu domnișoara Florica Muzicescu, ea însăși descendentă a unei mari, a unei istorice familii de muzicieni. Studiile cu maestrul Mihail Jora au întărit statura tânărului muzician în domeniul Formelor muzicale, al Armoniei, al analizei de text.

In pragul vârstei de douăzeci de ani a parcurs un stagiu de doi ani în cadrul Conservatorului din St. Petersburg. Ne aducem aminte, școala rusă a pianului, a viorii, se bucurau de o meritată notorietate în lumea cea mare a muzicii, în deceniile de mijloc ale secolului trecut.

Pe bună dreptate, cu mari speranțe, în urma evenimentelor din decembrie 89, Dan Grigore a fost numit director al Filarmonicii bucureștene. Primul gând al domniei sale a fost acela de a relua legătura cu muzicienii români de peste graniță. Astfel a avut loc invitația adresată marelui nostru dirijor Sergiu Celibidache. Turneul realizat în anul 1990, în compania orchestrei Filarmonicii din Munchen, la inițiativa, cu sprijinul maestrului Grigore, a constituit un moment memorabil! Iar aceasta nu numai în istoria primei instituții muzicale a țării ci inclusiv în contextul socio-politic și cultural european. Am în vedere dezmembrarea tratatului de la Varșovia și întregul complex al consecințelor acelui moment. 

Întâlnirile profesionale ale maestrului Celibidache cu muzicienii români, cu muzicienii formațiilor muzicale bucureștene, cu tinerii dirijori ai momentului, au primit întregul sprijin entuziast din partea lui Dan Grigore. A fost marcată o pagină de aur în perioada de sfârșit a secolului, perioadă atât de tulburată, atât de tulbure, a istoriei țării. 

Indiscutabil, cariera profesională a maestrului Grigore, drumul său artistic a fost inspirator pentru tânăra generație a muzicienilor aflați în ascensiune profesională în anii sfârșitului de secol XX. A fost un profesor – îndrăznesc să o spun – adulat de către studenții săi.

Pe această direcție privind relația profesor-discipol, a întreținut o caldă, o consistentă comunicare cu doamna Cella Delavrancea, un model de artist intelectual autentic, sosit către noi, parcă, dintr-o altă epocă!

Ne aducem aminte, la o venerabilă vârstă a doamnei, Dan Grigore i-a apărut alături, pe scena Studioului de Concerte Radio, într-un recital-eveniment pe care, din fericire, memoria peliculei îl reține.

Sunt multe de rememorat în ce privește drumul în viață, în muzică, al lui Dan Grigore. Iar mijloacele media le rețin cu specială rigoare; ...privind marile distincții, turneele de concerte, seria imprimărilor rămase posterității. 

Constituie o bucurie, un curaj, o responsabilitate, să-i fii alături!

Materialul a apărut anterior în revista România Literară.