Dan Dungaciu: Rusia trebuie scoasă din formatul 5 plus 2
0Sunt două lucruri care scapă deocamdată analizei consecințelor războiului din Ucraina. Prima este resurecția majoră a identității naționale ca sursă ultimă și decisivă a legitimității acțiunii politice (concomitent - economice, sociale, culturale) și, pe de altă parte, schimbarea majoră, revoluționară, de abordare în ceea ce privește chestiunea securității Europei de Est.
Prima problemă o vom aborda cu alt prilej, astăzi ne vom concentra la cea de-a doua. Expresia cea mai semnificativă a acestei modificări radicale este documentul Yermak-Rasmussen, respectiv propunerile de garanții de securitate pentru Ucraina, recent publicat pe site-ul președinției ucrainene și, deocamdată, prea puțin comentat (documentul aici).
Scopul acestui material este să releve această schimbare majoră de abordare în filosofia viziunii de securitate a regiunii, cu consecințe esențiale nu doar pentru Ucraina, ci și pentru R. Moldova. În prima parte a materialului vom prezenta „vechea” filosofie de securitate în regiune, în care implicarea Rusiei în chestiunile de securitate, și nu numai, era asumată firesc, ca un dat natural; după care vom prezenta succint noutatea radicală adusă de documentul Yermak-Rasmussen, în care, pentru prima dată, Rusia este eliminată explicit din orice discuție de securitate; vom încheia prin apelul la o asumare coerentă și eficace a consecințelor acestuia pe problematica de securitate a R. Moldova.
Dansând cu Ursul...
Chiar și în perioada Războiului Rece și a Cortinei de Fier, viziunile legate de nevoia unei relaționări Vest – Est (Rusia/URSS) nu au lipsit, fiind, deseori, sunetul secund al evitării unei relații prea apropiate, „sufocante”, cu Statele Unite ale Americii. Campioana unei asemenea abordări a fost Franța, prin vocea faimosului general de Gaulle. Acesta a preferat întotdeauna să vorbească despre „Rusia” mai degrabă decât despre URSS, deoarece, în opinia lui, „regimurile vin și pleacă în timp ce națiunile rezistă”. În celebrul său discurs de la Universitatea din Strasbourg, pe 22 noiembrie 1959, el a declarat: „Da, este Europa, de la Atlantic până la Urali, este Europa, toată Europa, care va decide soarta lumii!” El a privit Europa istorică și geografică ca o sumă de state naționale, incluzând și o parte a (atunci) URSS-ului, însă nu ca o federație, pe care o vedea drept calea sigură spre o dominație americană în Europa. Același anti-atlantism, pe care l-a văzut ca un preludiu probabil al subjugării Europei de către Statele Unite, l-a făcut să lupte, de pildă, împotriva proiectului pentru o Comunitate Europeană de Apărare (EDC) din anii 1950. În concluzie, apelul la URSS/Rusia era și un mecanism de protecția împotriva unei prezumate dominații americane.
Germanii au fost însă cei mai coerenți și aplicați pe acest proiect. După ce primul guvern postbelic condus de cancelarul Konrad Adenauer, „atlanticistul”, ancorase Republica Federală a Germaniei ferm în NATO și Comunitatea Europeană, guvernul condus de cancelarul Willi Brandt a propus, la începutul anilor 70, noua politică estică (faimoasa „Ostpolitik”), bazându-se pe principiul „Wandel durch Handel” (schimbare prin comerț). În ciuda sincopelor, aceasta nouă politică externă avea să continue și după căderea Cortinei de fier, și avea să devină în anii 2000 „Annäherung durch Verflechtung” (apropiere prin integrare). Ideea de bază era că relațiile economice și comerciale aduc după sine transformări politice majore, iar ancorarea URSS/Federației Ruse la spațiul occidental (german) vor domestici Moscova, o va face mai prosperă și o va face predictibilă. În 2005, la câteva zile înainte de terminarea mandatului său, cancelarul Gerhard Schroeder inaugura Nord Stream 1, care trecea exclusiv prin Marea Baltică, evitând Ucraina care devenise asertivă. În 2015, la nici un an după anexarea Crimeei de către Rusia (!), Germania a pus bazele unui al doilea gazoduct, Nord Stream 2, finalizat cu puțin timp înaintea invaziei din Ucraina...
Două guvernări, doi cancelari germani - unul social-democrat, altul creștin-democrat – același obiectiv.
Geoeconomia – drapată cu atribute morale! - devenise politica externă a Germaniei.
Dansând cu Ursul... panda
Să nu fim însă foarte aspri cu Berlinul. Până la urmă, ideea această pur liberală în relațiile internaționale, generoasă în sine, deși perfect naivă, a unei fatale apropieri a agendei politice și de securitate atunci când motorul relației este economia sau comerțul – două state care au pe teritoriul lor McDonalds nu fac război! – a fost prevalentă. Nu a marcat doar filosofia abordării germane față de Rusia, ci și abordarea americană față de... China. După vizita din 1972 a președintelui Nixon la Beijing, a urmat o serie amplă de colaborare și cooperare economică, socială, strategică SUA-China, care a continuat neperturbată decisiv nici măcar de tragedia din Piața Tiananmen, când liderul chinez care purtase șapcă de cowboy trecuse cu tancurile peste protestatarii care – mulți! – studiaseră în Statele Unite! Intrarea Chinei în WTO (decembrie 2001), faimoasa declarație a sub-secretarului de stat american Robert Zoellick după care China va deveni „a responsible stakeholder” în urma amplificării relațiilor dintre cele două state se bazau, de fapt, pe aceeași filosofie. Dacă vrei să fii cu noi, trebuie să fi ca noi. Și vei deveni așa prin comerț și schimburi economice.
Toată viziunea germane de „schimbarea prin comerț” sau „apropiere prin integrare” era prezentă, chiar dacă altfel rostită, în această perspectivă americană apropo de China.
„Sfârșitul Istoriei” și marșul către o o lume după chipul și asemănarea Occidentului a dirijat atât viziunea germană față de Rusia, cât și viziunea americană față de China. Cu precizarea că americanii, mai pragmatici, s-au trezit mai devreme și au început să pună frână și să renunțe la iluzii apropo de China, mai cu seamă după venirea la Casa Albă a lui Donald Trump. Nemții, abia acum se trezesc din reveria geoeconomică (faimosul „Sonderweg” al Cancelarului Scholz, nu e clar deocamdată cu ce priză la public).
Acesta este însă alt subiect. Ne interesează însă cum a funcționat problematica de securitate în Estul Europei apropo de această filosofie, iar pentru concretizare vom selecta, deloc exhaustiv, patru moment cruciale, în care – anticipând – vom vedea cum, de fiecare dată, Rusia devine, tacit, element esențial și de neevitat.
Parafrazând vorba unui secretar de stat american – o „națiune indispensabilă”.
Actul Fondator NATO – Rusia (1997)
Pentru a sublinia schimbarea de abordare de după căderea Cortinei de fier și pentru a imprima parteneriatului NATO-Rusia un nou ritm şi o nouă substanță, pe 27 mai 1997 a fost încheiat la Paris “Actul Fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea reciproce”, care a oferit o nouă bază politică pentru dezvoltarea relațiilor NATO-Rusia. Principiul esențial pentru a înțelege filosofia documentului este acesta: „Pornind de la principiul că securitatea tuturor statelor din comunitatea euro-atlantică este indivizibilă, NATO și Rusia vor lucra împreună pentru a contribui la stabilirea în Europa a unei securități comune și cuprinzătoare bazate pe loialitatea față de valorile, angajamentele și normele de comportament comune.”
Actul Fondator prevede respectarea de către NATO și Rusia a unui set de principii fundamentale ale dreptului internațional, precum respectarea suveranității și integrității teritoriale ale tuturor statelor, nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, rezolvarea tuturor diferendelor prin mijloace pașnice. Consiliul Permanent Comun, forumul de consultare pentru cooperare, creat în 1997 prin Actul Fondator, a fost înlocuit de către Consiliul NATO-Rusia (NRC), creat la 28 mai 2002 prin Declarația de la Roma a șefilor de stat și de guvern ai membrilor NATO, respectiv Rusiei.
A bătut însă un vânt rece, ca urmare a intervenției militare ruse în Georgia (august 2008), când NATO a luat decizia „suspendării dialogului și cooperării sub egida Consiliului NATO-Rusia”. Nu a durat mult, doar... 4 luni! În decembrie 2008 a fost reluată colaborarea, iar în martie 2009, s-a hotărât reluarea reuniunilor formale ale NRC, precum și a cooperării practice aliate cu Rusia. Astfel, la 27 iunie 2009 s-a desfășurat în Corfu o reuniune a Consiliului NATO-Rusia la nivelul miniștrilor de externe, care au decis reluarea cooperării militare NATO-Rusia în paralel cu reforma structurilor de cooperare de sub egida Consiliului NATO-Rusia.
Rusia nu stătea degeaba.
„Planul Medvedev” (2009). Helsinchi 2
Încă prezent pe site-ul Kremlinului (vezi aici), „Planul Medvedev” se referă la o inițiativă a președintelui Rusiei, din 5 iunie 2008, de „elaborare a unui nou tratat de securitate paneuropean, a cărui idee principală este de a crea – în contextul securității militare și politice în regiunea euro-atlantică – un spațiu nedivizat pentru a elimina în sfârșit moștenirea Războiului Rece”. Având în vedere acest lucru, Dmitri Medvedev a sugerat „oficializarea în dreptul internațional a principiului securității indivizibile ca obligație legală în temeiul căreia nicio națiune sau organizație internațională care operează în regiunea euro-atlantică nu are dreptul să-și consolideze propria securitate în detrimentul altor națiuni sau organizații”.
Rusia a pregătit un proiect de Tratat european de securitate care a fost trimis șefilor statelor relevante și directorilor executivi ai organizațiilor internaționale care operează în regiunea euro-atlantică precum NATO, Uniunea Europeană, CSTO, CSI și OSCE.
Documentul trimis nu e public, iar NATO, UE și OSCE nu au răspuns niciodată. Proiectul noului tratat a făcut parte din eforturile Rusiei de a – chipurile - reînvia spiritul Actului final de la Helsinki din 1975, dar de a modifica radical substanța acordurilor de securitate, respectiv de a „depăși” vechile instituții și formate, inclusiv NATO! „Helsinki 2.0” a fost inventat ca o prescurtare a acestei și a altor încercări de a găsi un numitor comun de securitate între Rusia și Occident, cu prețul eliminării vechilor structuri de tip NATO sau chiar OSCE. Acesta era, în realitate, sunetul secund al inițiativei.
Ca o consecință a propunerii lui Medvedev, OSCE a lansat Procesul de la Corfu în 2009, menționată deja, care a reexaminat aranjamentele de securitate post-Război Rece în urma războiului din Caucazul de Sud. În anul următor, Rusia și Germania au înaintat Inițiativa Meseberg, cu scopul de a stabili un dialog UE-Rusia axat pe „soluționarea” conflictului transnistrean din 2010.
Memorandumul de la Meseberg (2010)
Memorandumul a fost semnat de Cancelarul german Angela Merkel și Președintele Federației Ruse, Dimitri Medvedev, cu ocazia întâlnirii dintre cei doi oficiali, la Castelul Meseberg din Gransee (Germania), din 4-5 iunie 2010. Documentul pleacă de la „principiul că securitatea tuturor statelor din comunitatea euroatlantică este indivizibilă“ (un principiu al NATO preluat tacit, în portofoliul unei comunități euroatlantice din care făcea parte, tot tacit, și Federația Rusă).
Plecând de la acest principiu, Cancelarul Merkel și președintele Medvedev „și-au propus să exploreze constituirea unui Comitet pe Problemele Politice și de Securitate UE-Rusia, la nivel ministerial (Înaltul Reprezentant, C. Asthon, și Ministrul de Externe, S. Lavrov)“. Respectivul Comitet urma să fie responsabil, conform documentului, de următoarele chestiuni: 1. Să servească ca un „forum pentru exprimarea de puncte de vedere pe chestiuni legate de politica internațională și agenda de securitate“; 2. Să stabilească „reguli de bază“ pentru „operațiuni reunite de managementul crizelor civile/ militare ale UE/ Rusia“; 3. Să faciliteze discuții sau să ofere recomandări „asupra unor chestiuni concrete de cooperare“, care includ „situații de criză și conflicte“ pe care Uniunea Europeană* și Rusia, împreună, doresc să le soluționeze „în cadrele unor formate multilaterale adecvate“; 4. Pe baza unui set de documente inițiale citate în document, „UE și Rusia vor coopera în special pentru soluționarea crizei transnistrene cu perspectiva de a obține progrese tangibile în cadrul formatului 5+2 (Rusia, Ucraina, Moldova, Transnistria, OSCE, Uniunea Europeană, SUA), această cooperare ar putea include un angajament comun UE-Rusia, care poate garanta o tranziție lină de la situația prezentă la stadiul final“; 5. Viitorul summit va trece în revistă progresele făcute de noul Comitet înființat.
În esență, la întâlnirea de la Meseberg a fost vorba despre o reuniune ruso-germană, nu explicit europeană, deoarece nici UE, nici chiar Ministerul Afacerilor Externe german nu ar fi fost informați. Memorandumul a avansat o serie de principii și inițiative bazate pe ceea ce ambele părți credeau a fi o „ambiguitate constructivă“. Din partea Rusiei se urmăreau trei obiective principale: 1. O pană în relația de securitate euroatlantică, respectiv între SUA și Europa; 2. Includerea Rusiei la masa de negocieri/ discuții în problema securității europene; 3. Pe termen lung, deschiderea unei dezbateri globale despre nevoia de redesenare a arhitecturii mondiale de securitate, sau cel puțin a celei euroatlantice, depășind vechile aranjamente (NATO, OSCE etc.) și vizând un fel de Helsinki II (pe baza așa numitului „plan Medveedev”). Din punct de vedere german, obiectivele erau mai concrete: 1. Menținerea Rusiei într-un dialog european, care, chiar dacă nu era explicit al UE (Germania avea mai degrabă un mandat tacit decât explicit din partea Bruxelles-ului), în esență ar fi putut duce la formalizarea lui în acest sens; 2. Specularea momentului Medvedev la conducerea Rusiei, considerat un liberal, un personaj care nu era silovik și cu care se putea ajunge mai ușor la un compromis sau la concesii din partea Rusiei decât cu predecesorul său Vladimir Putin; 3. Un test major pentru Rusia în ceea ce privește Transnistria, prin care Germania să poată arăta lumii că se poate discuta cu Moscova, chiar se poate ajunge la un compromis favorabil ambelor părți, inducerea ideii că aducerea Rusiei în siajul european sau chiar euroatlantic nu este tocmai o utopie; 4. Accesul la piețele ruse în condițiile în care criza financiară globală afecta masiv spațiul euroatlantic, iar Rusia, la vremea respectivă, nu era afectată în aceeași măsură și putea deveni, în condițiile în care planul de liberalizare economică enunțat de Medvedev era pus în practică, o piață alternativă/ complementară majoră.
Rezultatele nu au apărut, din motive diverse, care se întind de la contextul internațional și reacția iritată, dar fermă - și salutară! -, a SUA față de un potențial Helsinki 2 până la probleme de comunicare și negociere între Germania și Rusia.
Acordurile de la Minsk și Formatul Normandia (2014)
Acordurile de la Minsk au fost o serie de acorduri internaționale apărute după anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia din 2014. Concret, acordurile urmăreau să pună capăt războiului din Donbas purtat între grupurile separatiste armate susținute de Rusia și Forțele Armate ale Ucrainei. Forțele regulate ruse jucând un rol central, chiar dacă nerecunoscut de Moscova. Primul, cunoscut sub numele de Protocolul de la Minsk, a fost elaborat în 2014 de Grupul de contact trilateral pentru Ucraina, format din Ucraina, Rusia și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), cu mediere de către liderii Franței și Germaniei în așa-numitul Format Normandia (Rusia, Ucraina, Germania și Franța). Acordul a fost semnat la 5 septembrie 2014 de către reprezentanții Grupului de contact trilateral și, fără recunoașterea statutului acestora, de către liderii de atunci ai autoproclamatei Republici Populare Donețk (RPD) și Lugansk (LPR). Acordul nu a reușit să oprească confruntările și, astfel, a fost urmat de un acord revizuit și actualizat, Minsk II, care a fost semnat la 12 februarie 2015. Acest acord a constat într-un pachet de măsuri, inclusiv încetarea focului, retragerea armelor grele de pe linia frontului, eliberarea prizonierilor de război, reforma constituțională în Ucraina, acordarea autoguvernării anumitor zone din Donbas și restabilirea controlului frontierei de stat către Guvernul ucrainean. În timp ce luptele au încetat după semnarea acordului, nu s-au încheiat niciodată complet, iar prevederile acordului nu au fost niciodată implementate pe deplin. Părțile din formatul Normandia stabiliseră că Minsk 2 rămâne baza pentru orice rezoluție viitoare a conflictului, deși interpretările difereau radical (cine trebuie soluționată prima: problema de securitate sau cea politică?) și devenise limpede că nu funcționează. Documentul era unul singur dar viziunile și „lecturile” lui complet diferite.
Ideea de bază este că, în pofida intervenției armate, deci a condiției de participant la conflict, Rusia era în formatul de negociere, arogându-și statutul de „garant” al securității în regiune.
Condiția piromanului care vrea să fie denumit pompier...
Documentul „Yermak – Rasmussen”. O modificare revoluționară
Oficial, documentul elaborat de fostul secretar general NATO și președinția de la Kiev se numește „The Kyiv security compact. International security, guarantees for Ukraine: recommendations” (aici). Este, deocamdată, un set de recomandări, neasumat oficial de către nimeni. Pleacă de la ideea că Memorandumul de la Budapesta privind asigurările de securitate pentru Ucraina s-a dovedit lipsit de valoare, că Ucraina este pe calea aderării la UE și, în calitate de viitor membru al UE, va beneficia propria clauză de apărare reciprocă a UE, iar aspirația Ucrainei de a adera la NATO și de a beneficia aranjamentele sale de apărare reciprocă sunt protejate în Constituția sa. Această aspirație este decizie suverană a Ucrainei. Atât aderarea la NATO, cât și la UE se vor consolida semnificativ Securitatea Ucrainei pe termen lung.
Cu toate acestea, Ucraina are nevoie de garanții de securitate acum.
Documentul, prin urmare, nu pleacă de la premisa unei integrări accelerate, sugerează că ele trebuie să se întâmple – respinge deci ideea de „neutralitate” pentru Ucraina – și vrea să îi confere Kievului garanții de securitate până la deplina integrare, oricând va fi aceasta.
Aceste garanții ar trebui să permită autoapărarea Ucrainei atât pentru a descuraja un atac armat, cât și act de agresiune (deterrence by denial) și – în cazul în care are loc un atac – pentru a proteja suveranitatea, integritatea teritorială și securitatea Ucrainei (deterrence by punishment).
Pactul de securitate de la Kiev va îndeplini acest scop prin mobilizarea politicilor necesare, resurse financiare, militare și diplomatice pentru autoapărarea Ucrainei. Concret, va consta într-un document comun de parteneriat strategic cosemnat de statele garante și Ucraina (precum și acordurile bilaterale dintre Ucraina și statele garante).
Garanțiile de securitate trebuie să fie obligatorii, bazate pe acorduri bilaterale, dar reunite în cadrul unei strategii comune document de parteneriat – numit Kyiv Security Compact. Țările garante ar putea include SUA, Marea Britanie, Canada, Polonia, Italia, Germania, Franța, Australia, Turcia și țările nordice, baltice, din Europa Centrală și de Est. Un grup mai larg de parteneri internaționali, inclusiv Japonia, Coreea de Sud, printre altele, ar trebui să sprijine, de asemenea, un set de garanții non-militare bazate pe sancțiuni. Pachetul de garanții poate include în plus acorduri regionale privind Black
Marea cu Turcia și alte state litorale precum România și Bulgaria.
Pe lângă garanții de bază, mai multe straturi de țări s-ar putea alătura pentru suplimentare sau aspecte specifice legate de garanțiile de securitate.
Mai degrabă decât o confirmare de la o terță parte, cum ar fi OSCE sau Adunarea Generală, ar trebui să existe un mecanism în care garanții s-ar consulta în mod colectiv cu Ucraina și ar decide cursul acțiunilor.
Pachetul de sancțiuni va fi inițiat și pus în aplicare de garanți, în strânsă coordonare cu alte organisme internaționale precum G7 și UE. Alte țări similare care susțin sancțiuni (de exemplu, Elveția, Norvegia, Singapore, Coreea de Sud, Australia și altele) ar trebui, de asemenea, invitate să se alăture.
Pactul de securitate de la Kiev (KSC) – propus de Andriy Yermak, șeful biroului lui Zelenski și fostul secretar general al NATO Anders Fogh Rasmussen – ar stabili, de asemenea, un plan „multi-deceniu” de investiții, pregătire militară și partajare a informațiilor pentru a consolida Capabilitățile defensive ale Ucrainei în timp ce țara urmărește aderarea deplină la NATO.
La o conferință de presă de marți la Kiev, Yermak și Rasmussen au subliniat că KSC nu are scopul de a înlocui NATO, ci mai degrabă de a stabili o foaie de parcurs obligatorie din punct de vedere juridic pentru ca gruparea să răspundă imediat agresiunii ruse.
Planul poate fi discutat din multe puncte de vedere, chiar criticat pentru că ignoră arma nucleară posibilă pentru Ucraina, dar nu acesta este scopul nostru aici.
Mizele principale ale acestui document și care trebuie discutate mai departe în toate consecințele lor sunt următoarele.
O reevaluare a problematicii de securitate în regiune (10 puncte)
- Asistăm la o schimbare radicală de paradigmă în ceea ce privește chestiunea securității în Europa de Est. Dacă până mai ieri era nelipsită la o asemenea discuție, Rusia nu este nici măcar invocată în rândul potențialilor garanți sau furnizori de securitate în regiune – doar ca amenințare. Este o modificare revoluționară a viziuni prevalente până la invazia din Ucraina, când, am văzut, indiferent ce făcuse anterior, Rusia apărea urgent la masa negocierilor asumându-și inclusiv rolul de... garant (!) al soluționării conflictelor (înghețate sau nu) și a menținerii securității.
- O altă modificare substanțială este aceea că, în această regiune, garanțiile de securitate nu le mai oferă acum, exclusiv și ipotetic, UE și NATO; ci actori individuali – „coaliții de voință” -, de genul celor care au funcționat în Irak sau, în regiune, după 2014, când grupuri de țări (SUA, Polonia, Canada) și-au asumat pregătirea și antrenarea trupelor Ucrainei în vederea bătăliilor ce aveau să vină. Aceasta nu a fost o operațiune NATO, ci acțiunea unui grup de state din cadrul NATO. Ceea ce se pierde în „somptuozitate”, se câștigă în eficiență și rapiditate.
- Premisa de „neutralitate” pentru securitate este complet respinsă. Nu mai există această concesie, pentru că Rusia nu mai este acum un partener credibil de dialog și nu mai poate să impună această „soluție”. Garanțiile sunt „împotriva Rusiei”; deci discutăm „fără Rusia”, iar ideea de neutralitate ca formă de „detterence”(descurajare) a murit în regiune.
- Pragmatismul și realismul prevalează. NATO nu mai este implicat integral în asigurarea securității, cel puțin nu în această fază, pentru că NATO are sau poate avea probleme de decizie politică. Ca urmare a mecanismului de decizie al organizației, unul care presupune consens, organizația se poate bloca, Kievul ar putea fi ținut afară, iar ajutorul pentru Ucraina poate fi blocat sine die. De aceea prevalează în document ideea de „coaliție de voință”; nu de consens. Nici OSCE nu mai este invocată în document, rațiunea fiind că acolo Rusia deține drept de veto și poate bloca decizii majore. Este interesant de remarcat că documentul spune explicit că nu trebuie să existe decidenți ultimi, cu excepția statelor implicate, atunci când este vorba de garanțiile de securitate și de declanșarea mecanismelor de apărare pentru Ucraina. („Declanșatorii ar trebui să se bazeze pe o structură comună de evaluare a amenințărilor: garanțiile de securitate ar trebui activate printr-un mecanism care ar necesita o cerere din partea Ucrainei către statele garant, în urma „un atac armat sau un act de agresiune”, mai degrabă decât o confirmare de la o terță parte, cum ar fi Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală.”).
- Rusia nu mai poate emite pretenții că este parte a procesului de negocieri – asta e schimbarea revoluționară. Rusia nu mai este nici garant, nici parte a mecanismului de acordare de garanții. Consecința cea mai importantă a acestui document este că Rusia nu mai poate fi actor credibil în regiune, și că ideea cooperării cu Rusia în problemele de securitate care privesc Europa de Est, sau „vecinătatea Europei”, s-a încheiat. Am întors pagina.
- O asemenea poziționare, un asemenea mesaj, aduce după sine consecințe esențiale nu doar asupra chestiunii ucrainene, ci și a întregii regiuni și a formatelor construite pentru asigurarea „securități” în regiune până în prezent. Dacă ideea angajării Rusiei în problematica de securitate regională nu mai este valabilă, consecința logică este că nu mai pot fi valabile nici mecanismele de securitate croite pe premisa opusă (respectiv că Rusia este un actor credibil, de bună credință și eficace în rezolvarea conflictelor și asigurarea securității).
- Formatul care ne interesează aici și este afectat direct de această schimbare de optică este așa numitul format 5 plus 2, însărcinat cu rezolvarea chestiunii transnistrene, unde sunt prezenți: Rusia, Ucraina, R. Moldova, Transnistria, OSCE și SUA și UE (ultimii doi în calitate de observatori). Dacă, de pildă, Acordurile de la Minsk și formatele aferente (formatul Normandia etc.) au devenit complet inutilizabile, de ce ar rămâne în funcțiune celelalte formate, construite pe aceeași filosofie părăsită, respectiv vă Rusia poate dă fie „garant” sau „furnizor” de securitate?
- Mai concret, date fiind concluziile filosofiei adoptate de documentul Yermak-Rasmussen, este limpede că Rusia nu mai are nicio rațiune să fie parte a procesului de soluționare a chestiunii transnistrene, în nici un caz nu mai poate fi așa zis „garant”, cum se pretinde. Federația Rusă nu poate fi respinsă la Kiev și validată la... Chișinău. În plus, tehnic vorbind, ar fi ridicol să ne imaginăm un format de garanții de securitate pentru Ucraina implementat pe premisa că Rusia nu are ce căuta într-un asemenea format, iar între NATO/România și Ucraina să avem o R. Moldovă a cărei securitate și a cărei problemă cu conflictul înghețat ar fi lăsate în mâna... Federației Ruse! (care controlează formatul 5 plus 2 și ca participant direct, și, indirect, ca membru OSCE, unde poate bloca orice decizie!)
- Chestiunea rediscutării formatului de negocieri 5 plus 2 ca urmare a decredibilizării complete a Federației Ruse în regiune se impune nemijlocit, concomitent cu dezbaterile internaționale dedicate propunerilor documentului Yermak-Rasmussen. Moscova nu poate fi așadar credibilizată în continuare de către Chișinău prin acceptarea în continuare în formatul 5 plus 2, așezată la masa de negocieri alături de parteneri din... UE sau SUA, ca și până acum.
- În aceste condiții, România trebuie să iasă din pasivitate. Din reactivă, trebuie să devină activă. Bucureștiul și Chișinăul trebuie să ia inițiativa acestor dezbateri menite a racorda chestiunea de securitate a R. Moldova la cea a Ucrainei și a întregii regiuni. SUA și ceilalți parteneri occidentali - state din UE sau NATO - trebuie avertizați și informați în ceea ce privește această chestiune, mai puțin vizibilă în raport cu problematica Ucrainei, incomparabil mai importantă și mai presantă. În această schimbare radicală de filosofie a securității regionale, R. Moldova nu poate fi lăsată pe dinafară.
*Dan Dungaciu este Directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române „Ion I. C. Brătianu”.
Se încarcă comentariile...
