„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”! Ce şanse are Iohannis să ajungă şef la NATO

Multe comentarii, în presa românească şi străină, referitoare la „candidatura” lui Iohannis la şefia NATO. „Candidatura”, cu ghilimele, pentru că nu este în cutumele euroatlantice accesul la şefia NATO prin candidaturi, susţinute de programe politice, încheiate cu un vot majoritar care să decidă candidatul ales la şefia NATO.

Iohannis încearcă să schimbe „regulile” nescrise, şi vrea o alegere democratică pentru şefia NATO. A declarat că intră în „competiţie”, cu program şi toate cele. În NATO există puteri nucleare, America, Franţa, Marea Britanie, ţări cu o contribuţie mare la bugetul NATO, care ar trebui să „voteze” în rând cu Bulgaria, Slovacia, Ungaria, şi alte ţări mici. Cine îşi imaginează că e posibil aşa ceva, se înşeală.

Cum se decide Secretarul General NATO

NATO nu este o ţară, sau un organism oarecare, în care funcţionează regulile democraţiei, încheiate cu votul majoritar.

NATO este o alianţă constituită pe tratatul de înfiinţare, care nu prevede aşa ceva. Şi este normal, având în vedere rolul NATO şi importanţa sa pentru păstrarea păcii în lume.

Războiul din Ucraina ne arată ce important este rolul NATO când un lider îmbătat de putere, Putin în acest caz, îşi pierde minţile.

Secretarul General NATO a fost decis întotdeauna prin discuţii informale, jocuri de culise, dacă preferaţi, pentru că trebuie să întrunească unanimitatea membrilor NATO. Unanimitatea nu se obţine prin proces democratic, ci prin negocieri de culise: mai dai tu, mai pun eu, până se ajunge la unanimitate. La nivelul NATO este importantă unanimitatea în alegerea Secretarului General, pentru că jocul este între pace şi război. Nu e cazul ca membrii NATO să se războiască între ei, au alte războaie de dus!

Primul defect al candidaturii lui Iohannis

Nu ţine cont de tradiţia în care au fost aleşi şefii NATO. Să schimbe el aceastra tradiţie, este prea greu, aproape imposibil.

În mod normal, Iohannis trebuia să urmeze tradiţia, să se asigure informal de susţinerea tuturor statelor din NATO, şi abia apoi să-şi anunţe candidatura. N-a procedat aşa dintr-o autoapreciere exagerată, riscând să se acopere de ridicol când ar fi respins de unele ţări NATO. America, Franţa, Germania şi-au exprimat deja sprijinul la șefia NATO pentru Mark Rutte, premierul demisionar al Olandei.

Profesorul Cristian Pârvulescu nu are  dreptate când declară:

„Preşedintele Iohannis este un politician care face calcule, care nu se expune în mod inutil, care îşi pregăteşte mişcările. Cel mai uşor este de comparat cu un jucător de şah, dar nu cu unul amator, ci cu un mare maestru. Iar această mişcare pe care o face astăzi, imediat după întâlnirea pe care a avut-o cu preşedintele Muntenegrului, pare să indice că există deja o coaliţie suficientă pentru a-l susţine, o coaliţie formată din state din Europa Centrală şi de Est”.

Dacă ar avea dreptate, Iohannis nu ar intra într-o cursă de tip „democratic”, terminată cu vot majoritar.  S-ar fi asigurat, informal, de susţinerea unanimă a tuturor statelor din NATO şi apoi ar fi oficializat „autopropunerea”. N-a procedat aşa, înseamnă că nu are unanimitatea informală şi se bazează doar pe susţinerea Europei de Est, pe o candidatură de tip democratic, total insuficientă pentru a ajunge la şefia NATO. A acţionat în raport cu autoaprecierea,  autosuficiența, cu dorinţa de a demonstra românilor care nu l-au apreciat că este mai „mare” decât era necesar pentru funcţia de preşedinte al României.

Partea proastă este că dacă Iohannis va fi refuzat, mai politicos sau mai puţin politicos, de către ţările mari din NATO, va trăi o umilinţă grea, care se va răsfrânge şi asupra României.