„Dacă nu filozofezi, dacă nu găseşti ceva diferit, nu poţi cânta Otello“ – Interviu cu Arsen Soghomonyan

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Arsen Soghomonyan - Otello din 8 şi 11 Iunie la Opera Naţională Bucureşti
Arsen Soghomonyan - Otello din 8 şi 11 Iunie la Opera Naţională Bucureşti

Un interviu acordat cu o zi înaintea primului dintre cele două spectacole cu Otello de la ONB, marcând prima apariţie a dirijorului Christian Badea la Opera din Bucureşti, alături de o distribuţie excepţională: Arsen Soghomonyan (Otello), Hrachuhí Bassénz (Desdemona), Vladislav Sulimsky (Iago)

Interviu publicat pe blogul Despre Opera.

Alexandru Pătraşcu: Aveţi un program încărcat: tocmai aţi încheiat o serie de spectacole cu Otello la Bayerische Staatsoper München şi intraţi în rol la Bucureşti, cu doar câteva zile de pregătire. Cum au mers repetiţiile de la Opera Naţională Bucureşti, cu Christian Badea, cu distribuţia?

Arsen Soghomonyan: Îl cunoaşteţi pe maestro Badea?  Ştiţi cine e Christian Badea?

A.P.: Desigur. Şi îl consider cel mai important dirijor de operă român.

Arsen Soghomonyan: Fiecare ţară are un maestro Badea. Dar dacă ne uităm aşa, fiecare ţară are câţiva pictori buni, sau scriitori importanţi. România poate spune despre Badea că e ca un arhitect al muzicii, el reprezintă o faţă a României în lume. Dar e mai mult decât atât. Iubitorii de muzică din lume pot afirma că sunt 10-15, poate 30 de dirijori în toată lumea. De exemplu, Christian Badea, sau von Karajan….

Maestrul Badea vine în acest grup. E foarte important. Şi când îl ai pe acest maestru şi pe ceilalţi colegi, cu experienţele lor din teatrele lumii, e foarte uşor să faci spectacolul în 2 zile, pentru că eşti în materie, înţelegi, ei înţeleg, trebuie să înveţi doar punerea în scenă. Pentru că regia nu vine pe primul loc, ci caracterizarea personajului, cu muzica lui Verdi şi subiectul lui Shakespeare. La o asemenea operă, cum e Otello, spectatorul care-l vede şi-l ascultă pe Otello, sau îl vede şi-l ascultă pe Iago, sau pe Desdemona, nu se gândeşte neapărat: ”Acum e corect în producţie sau nu e corect”. Chiar şi dacă au văzut aceeaşi punere în scenă de 100 de ori şi ştiu pe unde intră Otello, pe la stânga sau pe la dreapta, nu mai contează. Şi, desigur, dirijorii cu experienţă ne pot ajuta să facem totul în două zile şi să iasă nişte spectacole foarte bune, pentru că e vorba despre muzică şi despre text, înainte de toate. Noi credem în ce facem. Mai departe, ca regie, vom face foarte bine. 

image

Producţia de la Bucureşti e foarte bună pentru acest moment, pentru că nu avem mişcări complicate pe care trebuie să le facem. Avem decoruri minimale, lumini minimale, totul e minimal. Îmi place foarte mult asta, pentru că regizorul a vrut să arate cu adevărat personajele şi muzica. Nu domină cu regia, ci ne dă totul nouă.

A.P.: Nu distrage atenţia de la muzica. Lasă muzica să curgă. Unii cântăreţi găsesc asta ca fiind dificil…

Arsen Soghomonyan: Nu. Importante sunt muzica şi textul, personajul. Nu decorurile, nu costumele, ci muzica. Pentru că Verdi şi Shakespeare ne-au dat o adevărată filozofie, dacă asculţi, nu mai contează nici costumele şi nici decorurile, ci Desdemona sau Iago, muzica lor, personajul lor, sunt mult mai importante.

A.P.: Cum a fost tranziţia de la bariton la tenor? Cred că e bună pentru Otello. Ramon Vinay a fost bariton, apoi a devenit un faimos Otello. La fel şi Plácido Domingo, el a început ca bariton de zarzuela, care e mai sus ca tessitura, şi a devenit un mare Otello. Carlo Bergonzi a fost bariton la început, dar el a încercat Otello mult prea târziu şi nu i-a prea ieşit. Cariera de bariton v-a ajutat în a cânta Otello?

Arsen Soghomonyan: Da, absolut, aveţi dreptate. Când începi ca tenor şi ţinta e să ai o voce curată de tenor, nu începi cu Otello la 38 de ani, pentru că Otello are, fundamental şi emoţional, caracter de bariton. Nu e vorba de voce, ci de faptul că e un personaj foarte masculin, de la care te-ai aştepta să aibă voce de bariton. Dacă ai început ca bariton şi ai schimbat repertoriul, dar nu şi culoarea vocii, şi nici mentalitatea, ajungi să înţelegi foarte bine unde ţi s-a născut vocea în diafragmă şi nu ai problemele tenorilor şi nu e nici un risc pentru tine sau pentru voce.

image

Partitura operei Otello

Desigur, Otello are nevoie să aibă o culoare vocală foarte închisă, ca un bariton. Eu am început să schimb repertoriul când aveam 32 de ani şi jumătate. Profesorul meu, Rafael Agopian, foarte bun profesor, foarte bun muzician, când învăţam la conservatorul din Armenia, îmi zicea: „La un moment dat ai putea schimba repertoriul, pentru că ai inimă de tenor, ai o culoare foarte bună şi n-ai probleme cu notele înalte”. Sigur, toată tessitura e diferită. Am muncit foarte mult cu vocea mea şi mi-am schimbat repertoriul. Acum lucrez permanent să am această tessitura şi lumea să se gândească la personaj, la viaţă, să se relaxeze şi să se simtă bine ascultând.

Agentul meu, Alan Green, când m-a văzut prima dată cântând ca bariton, mi-a zis: „Arsen, poate  încerci să faci ceva ca tenor, pentru că ţi-am ascultat vocea şi n-ai probleme cu acutele, iar vocea ta sună old schoolold style singing, poate că faci ceva în sensul ăsta”. Am cântat imediat E lucevan le stelle şi mi-a zis: „Arsen, trebuie s-o faci!”. Iar când profesorul îmi zicea asta şi agentul zicea acelaşi lucru, am început s-o fac. Primul rol de tenor a fost Cavaradossi, după 6-7 luni, am venit la teatru, am intrat pe scenă şi am cântat patru spectacole cu Tosca, a fost bine şi am început să învăţ şi alte roluri de tenor. Acum am deja 5 ani de când cânt ca tenor şi am ajuns în mari teatre, cu mari dirijori şi colegi buni. Sunt fericit.

A.P.: Care e cea mai dificilă parte din Otello? Pentru voce? Pentru personaj? E Esultate! ? E Si pel ciel marmoreo giro ? E Dio, mi potevi?

Arsen Soghomonyan: Partea dificilă pentru tenor? Dacă iei orice arie sau orice secvenţă de 5-6 minute din rol, Otello nu e dificil. Nu e dificil în acut. Are şi note înalte, dar Verdi a scris confortabil pentru voce. Nu e greu pentru că ai putea avea probleme tehnice în unele momente, nu. E dificil înainte de a începe să cânţi. Înainte de a intra în rol. Pentru că auzim mereu că Otello e greu, una dintre cele mai grele opere pentru tenor etc. Apoi deschizi partitura şi nu înţelegi: ce e dificil? Toată tessitura nu e foarte înaltă, poţi avea momente în care să interpretezi, ai loc să-ţi laşi vocea să se relaxeze. Şi prima dată când o deschizi şi înveţi, îţi zici: nu e dificil deloc.

image

Arsen Soghomonyan (Otello) şi Rachel Willis-Sørensen (Desdemona – Bayerische Staastoper München, 2022

Dar când încerci cu adevărat să faci personajul, când vrei să arăţi lumii cum e Otello, când ai un dirijor bun, ai o Desdemona bună şi un Iago bun, îi asculţi pe toţi şi înţelegi că Otello trebuie să facă ceva diferit aici. Şi primul moment când trebuie să intri şi să zici: Esultate!, atunci înţelegi că în acest Esultate!, vocea, energia, expresia nu sunt suficiente. Înţelegi brusc că toţi spectatorii aşteaptă să vină cineva şi să zdrobească tot în jur când începe să cânte. Şi-ţi dai seama că nu poţi face asta, n-ai cum. Şi atunci Esultate! moare. Ca muzician înţelegi că după orchestră, după cor…

A.P.: După furtună!

Arsen Soghomonyan: Da! Intri şi începi Esultaaaaate! (cântă) Dar nu poţi. Nu toţi au acest material vocal. Dacă ai materialul necesar, trebuie să ai capul limpede şi să-i faci pe toţi să creadă că zdrobeşti tot ce e pe scenă. Dar să nu te zdrobeşti şi pe tine. Asta e cel mai dificil. Şi după aia zici: e OK, totul e bine, am trecut de ce e mai greu. Dar nu, a doua oară vii şi strigi: Abaaasso le spade! (cântă din nou) şi e la fel, trebuie să-i dai pe toţi de pereţi. Şi până la final trebuie să dai impresia asta, să fii pe scenă mai puternic decât oricine altcineva. Doar tu eşti pe scenă, dincolo de orchestră, de dirijor. Abia atunci îţi dai seama cât e de greu.

Când vrei să faci asta, atunci îţi dai seama că o notă înaltă e mai grea, că e mai greu decât orice Do sau Si becar din oricare altă operă. Nu poţi veni pe scenă şi doar să cânţi: uite, aşa e Otello. Nu. Dacă vrei cu adevărat să-l şi joci, asta e cea mai grea parte a rolului. Pentru că ai nevoie în toate notele, în toate frazele, ai nevoie ca toată lumea să creadă că eşti Otello. Când înţelegi asta…

A.P.: E un personaj puternic. E un războinic, e un bărbat foarte gelos, se luptă pentru căsnicia lui, pentru oamenii lui, e o greutate mare pe umerii tenorului care trebuie să intre pe scenă şi să facă să pară vizibile toate astea publicului.

Arsen Soghomonyan: E greu să înţelegi ce se întâmplă aici. Nu e nimeni interesat cum ai luat nu ştiu ce notă, poate câţiva, ci dacă ai luat nota cu emoţia potrivită. Mii de oameni pot lua un Do. Dar când acel Do are interpretarea ta, iar acest Do devine diferit, nu doar un Do, atunci e emoţie. Şi dacă publicul ascultă emoţia asta, atunci eşti starul serii. Eşti cu el, cu spectatorul, e cel mai frumos. Am încercat să lucrez precum cântăreţii vechi, nu doar cu gândul la voce, sau ca să sun ca un bariton sau ca un tenor, să arăt că am note înalte. Când urc pe scenă, nu mă gândesc: iau sau nu nota asta? Mă gândesc: mă lupt sau nu cu emoţia asta? Dacă o găsesc, dacă orchestra îmi dă impulsul, sau Desdemona, sau Iago, atunci sunt fericit; pot juca, ascult muzica lor, ascult ce se întâmplă, simt cu adevărat, uit că sunt Arsen. Sunt Otello, găsesc emoţia azi, după cinci spectacole, şi de fiecare dată e diferit. Dacă o găseşti, nu ai nici o problemă cu vocalizarea. Dacă n-o găseşti, sau doar încerci să cânţi ceva şi zici: cânt cinci seri şi acum cânt ce-am cântat şi ieri, eşti pierdut. De fiecare dată trebuie să găseşti o emoţie. Dacă tu crezi asta, cred şi spectatorii.

image

Arsen Soghomonyan în rolul lui Otello

De aceea e greu Otello. Otello e o filozofie. E o mare filozofie: Shakespeare şi Verdi. De asta Otello e dificil, nu pentru că are probleme în partitură.

A.P.: Sigur aţi ascultat înregistrări cu Otello. Care e tenorul dvs preferat? Dacă vreţi să răspundeţi, desigur.

Arsen Soghomonyan: Oh! E o întrebare dificilă. pentu că iubesc câte ceva din mai mulţi cântăreţi. Dar în Otello… Mario del Monaco. Desigur, îi iubesc pe mulţi alţii în afară de el. Dar acum trebuie să zic că Mario del Monaco, mulţi îşi amintesc, e un Otello minunat. Când am învăţat rolul şi am vrut să ascult pe cineva, l-am ascultat pe Mario del Monaco.

A.P.: Avea voce, da! Avea dificultăţi în părţile lirice, era prea războinic uneori, de exemplu, în duetul cu Desdemona nu era prea subtil, era eroic tot timpul.

Arsen Soghomonyan: Da, uneori.

A.P.: Am ascultat înregistrarea dvs cu Berliner Philharmoniker Orchestra.

Arsen Soghomonyan: Cu maestro Zubin Mehta.

A.P.: Am văzut-o şi… există o anumită calitate în culoarea vocală care vă face foarte diferit de Mario del Monaco, aveţi o voce mai rotundă decât el şi au fost câteva momente în care efectiv m-am îndrăgostit de felul dvs de a cânta.

Arsen Soghomonyan: Haha!

A.P.: Sincer, cred că în acest moment, chiar acum, sunteţi speranţa pentru acest rol. Sunteţi tenorul pe care publicul îl va vedea şi va exclama: încă se mai poate cânta un Otello bun! E opinia mea. Faptul că abordaţi acest rol şi, sincer, nu ştiam multe despre dvs până când a apărut numele în ecuaţia acestui Otello de la ONB şi am căutat informaţii şi muzică şi mi-am zis: e din ce în ce mai bine cu această distribuţie.

Arsen Soghomonyan: Mulţumesc mult, voi da tot ce am mai bun. Muncesc la asta. 

M-am născut în Armenia şi am avut multe experienţe, am văzut multe. Încerc să nu-mi pierd capul de la succes. Şi acum îmi aduc aminte ce-mi spunea profesorul meu, care a murit acum opt ani, îmi aduc aminte tot ce făceam, ce vorbeam, la ce eram atenţi. 

Trebuie să lucrăm în fiecare zi. Trebuie să muncim de 2-3 ori mai mult pentru fiecare succes, pentru ca publicul să înţeleagă că asta e profesia, arta de lucra, de a arăta de fiecare dată ceva nou. Pentru că eşti dator cu asta. Oamenii văd când ai primit în dar o voce, un talent, dar nu dai nimic înapoi. Poate merge un an, dar crede-mă, după doi-trei ani, dacă doar iei şi nu dai înapoi nimic, ăsta e sfârşitul oricărui talent şi Dumnezeu nu te ajută aici. De aceea, am 38 de ani, dar am mulţi paşi importanţi şi buni de făcut. Iar unul dintre aceşti paşi e acum, cu Christian Badea. E foarte important pentru mine, pentru viaţa mea, pentru cariera mea.

A.P.: Spectacolele acestea?

Arsen Soghomonyan: Da! Pentru că Badea e arhitectul întregii lumi al acestui Otellode la Bucureşti. După spectacole, voi fi fericit să le trec în CV-ul meu, dar asta îmi spune că trebuie să fiu atent şi să muncesc de 2-3 ori, de zece ori mai mult. Dacă acum un an nu făceam ceva corect, toată lumea înţelegea. Acum nu mai merge aşa.

A.P.: Deci e ceva special pentru dvs şi contează în carieră.

Arsen Soghomonyan: Cred că da, aceste 2 spectacole şi cele care vor veni, toţi cei cu care am cântat, nu contează că au fost în România, în Armenia, în Germania sau în Spania, nu contează. Nu contează! Dacă e o scenă mare sau mai mică, faimoasă, sau nu. E important când cânt şi lumea mă ascultă şi se uită la mine. Sigur, e mult mai important când merg pe scenă şi în fosă e Christian Badea. 

A.P.: Sunteţi foarte generos.

Arsen Soghomonyan: E important.

A.P.: Când am făcut interviul cu Hrachuhí Bassénz şi cu Vladislav Sulimsky, partenerii dvs, dna Bassénz mi-a povestit despre părintele muzicii armene, Komitas. Am căutat informaţii despre el, i-am ascultat muzica şi am aflat că-l chema, pe numele său adevărat, Soghomon Soghomonyan, ca pe dvs. Sunteţi rude?

Arsen Soghomonyan: Nu cred, nu ştiu sigur. Dar nu contează ce nume de familie am. Soghomon Soghomonyan, Komitas… orice armean, oricine se simte armean are un Soghomon Soghomonyan în inima lui, în mintea lui şi în sângele lui. Komitas este identitatea noastră muzicală. E foarte important pentru noi, ca armeni, pentru că aşa nu suntem uitaţi. Aş fi fericit să descopăr că sunt rudă cu el, dar e mai important pentru mine din punctul de vedere al identităţii culturale. Ce a însemnat viaţa lui, ce s-a întâmplat cu poporul armean. Azi vedem în lume tot felul de atrocităţi, dar vedem, de asemenea, cum oamenii care nu-şi cunosc istoria sunt condamnaţi s-o repete. De aceea Komitas e important. E o parte din istorie, care ne vorbeşte şi azi prin muzica lui, e o coloană a culturii noastre la care privim şi ne face să nu uităm ce s-a întâmplat.

image

Komitas, părintele muzicii clasice din Armenia

A.P.: Sunteţi o persoană geloasă? Căci Otello este foarte gelos. Jucaţi gelozia? Sau simţiţi gelozia?

Arsen Soghomonyan: Haha! După un secol de Otello de Verdi, cântat de atâtea şi atâtea voci frumoase, nu poţi schimba partitura şi nici personajul, pentru că e scris de Shakespeare. Dar poţi să pui ceva din tine în el. Dacă nu filozofezi, dacă nu găseşti ceva diferit, nu poţi cânta Otello. Aşa privesc eu gelozia. Ieri am fost Hermann (din Dama de pică), e complet diferit, mâine sunt Canio. Toată lumea crede că Otello şi Canio sunt la fel, e vorba, în fond, tot despre gelozie, dar sunt aşa de diferiţi! Cine e unul, cine e altul? E cu totul alt context. Dar trebuie să locuieşti aceste personaje cu aceeaşi minte şi cu acelaşi corp. În orice caz, nu poţi fi normal, pentru că în tine locuiesc toate aceste personaje, Otello al lui Verdi şi Shakespeare, spre deosebire de altcineva, care habar n-are de toate astea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite