„Da’, ce, Chioru-i mai bun?“. O viaţă de slugă

Încerc să înţeleg de unde atâta disperare. Ce, Dumnezeu, trebuie să ţi se-ntâmple-n viaţă ca să devii o slugă? Tu, de exemplu, de ce ai vrea să fii? Tu, ăla care erai, cu siguranţă, speranţa alor tăi. Tu, care ţi-ai jurat că o să-ţi duci până la capăt vis după vis. Tu, care ai învăţat de-acasă cum să fii om, cum să fii bun, cum să munceşti, cum să nu te pună dracu să furi vreodată, cum să-ţi creşti frumos şi pruncii.

Tu, ăla care mai pici, care mai plângi, care şi râzi, care şi speri, care te bucuri ca un copil de fiecare joc, oricât de mic, de viaţă câştigat. Tu, ăla care tot tragi, zi după zi, de sufletul tău, de mintea ta, ca să te ducă mai departe. Tu, nebunul ăla bântuit de gândul că viaţa asta, oricât ar fi de grea, nu se va încheia decât când îi vei pune singur punctul de la final. Da, tu!, omul ăsta, de ce ai vrea să fii o slugă? Ba chiar o slugă prinsă într-o haită turbată, cu sufletul schilodit de cele mai josnice lucruri care-ţi pot trece prin cap despre rasa asta umană.

Mă uit încremenită la tot din jur. Mi se tot învârtesc prin faţă ecrane după ecrane, toate îngălbenite de atâtea breakingnews-uri izvorâte din demenţa unor slugi disperate că stăpânul e atacat, e cu-n picior în groapă, e pus să şi plătească pentru toate nemerniciile făcute într-o viaţă de stăpân. Mă uit şi nu-nţeleg cum de un om liber pupă-n fund, ameninţă, minte, urlă, se umileşte, se tăvăleşte, şterge pe jos cu el în văzul întregii lumi, plânge, face mişto, aruncă cu venin în toţi din jur?

Asist şi eu, aşa cum faci şi tu, la tot tabloul ăsta televizat şi pictat parcă de-o minte schizoidă, numit, naiba ştie de cine, România reală. Asist şi nu pricep de ce un om, într-o viaţă care nu-i va mai fi dată a doua oară, alege să fie slugă pentru un turnător fără scrupule, care a jecmănit o ţară, sau pentru un alt hoţ de bani sau de idei, sau pentru-n mitoman, sau pentru-n bolnav până în măduva oaselor de putere, sau pentru-n baron parvenit şi măcinat de obsesia că el este pe veci unicul, şi cel mai bun, şi cel mai puternic, şi cel mai şmecher dintre toţi şmecherii ăştia care conduc prostimea.

Mă uit şi la antene, şi la tot felul de realităţi, şi la băieţi şi fete, cu toţii tinere speranţe, cu microfoane-n mână, ţinute strâns în pumni, ca-ntr-un scenariu diabolic de spălat creierul unui popor. Mă uit şi nu pricep de unde izvorăşte în mintea lor atâta ură, şi răutate, şi neştiinţă, şi ignoranţă, şi slugărnicie, dar şi prostie? Ce-o fi în mintea lor, atunci când aleg să joace rolul unor bufoni penibili din curtea unor stăpâni născuţi cu banditismu-n sânge. Mă întreb, poate stupid, dacă n-o fi totul atât de simplu-n viaţa asta: un pumn de bani să şteargă dintr-un om orice urmă din ceea ce era, odată, „speranţa alor tăi“.

P.S.: Scenariile demente la care tot asist, de ceva vreme, la televizor, în care nişte domni şi doamne cu pretenţii de jurnalişti, comentatori, experţi sau, oricum, atoateştiutori, vor să ne bage-n cap, cu orice chip, nişte idei. Că un baron e bun, că altu-i rău, că vom fi morţi, da, morţi!, dacă stăpânul lor nu ştiu ce naiba va păţi, că, da!, o să vedem pe dracu toţi, în ţara asta de comunişti, dar tot dacă stăpânul lor va fi…

Mă uit la toţi specialiştii ăştia în hărmălaie naţională, cum nu au linişte până nu ştiu că-n fiecare seară, ca un coşmar, îşi varsă toate fricile, frustrările şi urile în mintea şi sufletul poporului ăsta blestemat să stea cu ochii lipiţi de nişte ecrane plate. Mă uit şi-mi amintesc de cea mai absurdă, probabil, întâmplare dintr-o zi liniştită de Crăciun: „Da, ce, Chioru-i mai bun? Toţi vor să ne omoare, şi or să ne omoare, ai să vezi! Zice şi la TV“. Cam asta-i amintirea mea despre un om normal, din România reală, într-o zi liniştită de Crăciun.