Cum se lasă Europa copleşită de anxietăţi, probleme şi adversari

Un emigrant priveşte o colibă care arde din tabăra de refugiaţi numită Calais Jungle în Calais Franţa FOTO Guliver/GettyImages

Pe 4 martie, cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez François Hollande s-au întâlnit la palatul Elysee din Paris ca să îşi armonizeze poziţiile în vederea summit-ului deicisiv UE-Turcia din 7 martie privind imigraţia.

Într-o atmosferă glacială, doamna de fier a afirmat că nu trebuie aplicate soluţii unilaterale de închidere a graniţelor (aluzie clară la Austria, Ungaria, Croaţia, Slovenia), iar Grecia şi Turcia ar trebui ajutate la nivel european să gestioneze situaţia valului de refugiaţi ce nu dă semne de terminare.

„Protejarea mai bună a graniţelor externe, împiedicarea imigraţiei ilegale dinspre Turcia şi expulzarea migranţilor în Turcia şi Grecia, sunt acţiuni care vor ajuta la adăpostirea refugiaţilor” a afirmat ea. Iar Hollande a repetat cu obstinaţie mesajul de liniştire a opiniei publice franceze puternic atinsă de sindromul Eurabiei, de obsesia invaziei tacite a musulmanilor, atât de bine redată de romancierul Michel Houellebecq în bestseller-ul „Supunerea” (în care un islamic ajunge preşedintele Franţei). Parisul va primi deci maximum 30.000 de refugiaţi, cifră ridicol de mică faţă de ceea ce a primit deja Germania. Totuşi să nu uităm că islamiştii au comis în 2015 atacuri teroriste in Paris, soldate cu peste 100 de morţi pe când in Germania au fost cel mult tentative, rare şi puţine. Explicaţia esenţială constă în rolul activ al Franţei în campania contra ISIS din Siria şi a altor grupări teroriste precum e cazul in Mali, dar şi în marginalizarea socio-economică a musulmanilor de la periferia marilor oraşe franceze.

În 2014-2015, existenţa simultană a unor războaie civile majore în Siria, Libia şi Yemen, precum şi a unora de talie mai redusă în Africa subsahariană – Sudanul de Sud şi Republica Centrafricană, plus conflictul de joasă intensitate din Mali – a generat fluxuri extrem de numeroase de imigranţi, care au copleşit unele ţări memb ale UE precum Grecia, Ungaria şi Germania. S-a ajuns la pragul psihologic de un milion de imigranţi pe an, cu potenţialul de a continua astfel timp de peste un deceniu. Din motive umanitare şi logistice, Grecia nu poate bloca complet accesul imigranţilor ce vin cu bărci şi plute dinspre Turcia, iar cooperarea navală greco-turcă nu este una dezvoltată, în ciuda apartenenţei celor două state la NATO. De asemenea, Libia ca stat eşuat serveşte ca placă turnantă a imigranţilor dinspre Africa subsahariană.

Răspunsul statelor membre

Venirea a aproape un million de imigranţi in UE (mult mai mulţi ca in anii anteriori), în anul 2015 şi a peste 120.000 în primele două luni ale acestui an, a generat resentimente din partea multor europeni, extremism, intoleranţă şi s-a constatat şi intensificarea fenomenului terorismului islamist, exemplul tipic fiind atentatale de la Paris din ianuarie şi noiembrie 2015 comise de Al Qaeda şi ulterior de ISIS (Da'esh). Criza imigranţilor a scos la iveală şi tendinţa liderilor europeni de a reacţiona emoţional şi a gestiona problema mai ales în funcţie de preferinţele electoratului naţional, nu de interesul strategic paneuropean. Dar în ce priveşte refugiaţii, Germania a dat iniţial tonul cerând primirea lor fără discriminare, vorbind de cote obligatorii şi de solidaritate obligatorie între ţările membre. Iniţial Franţa a susţinut aceste idei, de pildă cotele obligatorii, în dauna Grupului de la Vişegrad care s-a opus sistemului de cote şi a propus primirea unui număr mic, de preferinţă creştini din Ucraina sau din ţările arabe. Ulterior Franţa a început să critice sistemul cotelor obligatorii, afirmând că va primi câteva zeci de mii de refugiaţi şi atât. Acest lucru arată că modelul federalist de integrare europeană, preferat de germani, dar şi de liderii Comisiei Europene (Barroso apoi Junker), nu are perspective prea bune de avansare, fiind puternic contestat nu doar de Marea Britanie ci şi de Ungaria, Polonia, Cehia etc.

Confruntate cu situaţia de criză, ţările europene au suspendat iniţial aplicarea regulamentelor de la Dublin III, ulterior s-au divizat în ce priveşte cotele de refugiaţi, iar naţionalismul şi populismul au înflorit în state precum Polonia, Ungaria dar şi Austria, Olanda etc.

Apelul preşedintelui Comisiei Europene, J.C. Junker, din 9 septembrie 2015, ca Europa să primească fără stavile imigranţii, din motive etice şi umanitare, şi să îi impartă prin sistemul de cote s-a lovit imediat de reacţii preponderant negative. Doar Germania a sprijinit clar aceste idei. Nici măcar Spaţiul Schengen nu s-a dovedit o pavază eficace în faţa acestei provocări imigraţioniste: Grecia, stat membru, nu a fost capabilă să îşi securizeze corect graniţele maritime şi terestre, în timp ce România şi Bulgaria, deşi nu sunt state Schengen (şi nici nu au fost luate cu asalt de imigranţi), şi-au controlat acceptabil graniţele terestre şi maritime, dovedindu-se oarecum mai competente decât Grecia.  

A devenit evident că UE nu are o soluţie strategică pe termen lung spre a gestiona problema refugiaţilor iar statele membre nu pot depăşi sensibilităţile naţionale şi interesele de grup regionale. Gardurile ridicate de Budapesta la graniţele cu vecini precum Serbia, dar şi ameninţarea de a face la fel cu România, au intensificat imaginea Europei de cetate asediată, sugerând în exterior mai degrabă panică.

Măsuri pentru stoparea factorilor declanşatori

Dar cum s-ar putea opri fluxurile de imigranţi dinspre Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi Africa fără o corectare in situ a factorilor declanşatori? Câtă vreme continuă luptele în Siria între armata fidelă Damascului (susţinută de Rusia, Iran şi Hezbollah) şi rebelii ajutataţi mai ales de SUA, de Turcia şi Arabia Saudită, cu implicarea ISIS în violenţe, fluxul migraţionist va continua neabătut, iar Turcia nu va avea motivaţie economică şi politică suficientă spre a bloca aceste fluxuri sau a nu mai permite intrarea altor refugiaţi. Iar până ce Libia nu se va stabiliza şi cele două guverne rivale nu vor ajunge la un acord prin care să unifice conducerea centrală şi să elimine din Sirt prezenţa ISIS, nimic nu va împiedica imigranţii africani să plece de pe coasta Libiei către ţărmurile mediteraneene ale UE. Ca reacţie, Uniunea a lansat prima fază a operaţiunii EUNAVFOR MED - Sophia în iunie 2015, la care contribuie 22 de state membre, în scopul de a bloca şi descuraja traficul de fiinţe umane în Mediterana. În faza a doua, se va proceda la arestarea şi blocarea, confiscarea vaselor traficanţilor, iar in a treia la arestarea traficanţilor. Ca să atace şi să distrugă vasele acestora chiar lângă coasta Libiei sau la ţărm, e nevoie de acordul guvernului libian şi de înşiinţarea C.S. al ONU. De aceea, prioritatea UE este să elimine ISIS din Libia şi să ajute la coagularea unui guvern care să administreze unitar ţara, în locul celor două existente acum. În acest scop, UE beneficiază de ajutorul SUA care deja a efectuat bombardamente contra ISIS şi a altor grupuri islamiste în Libia.

La finele anului 2015 s-a anunţat că actuala structuă de protecţie a frontierelor externe europene FRONTEX va fi înlocuită cu o mare agenţie europeană de pază a frontierelor comune, terestre şi maritime - European Border and Coast Guard. Noua structură, propusă de Comisia Europeană, se va baza pe 1.500 de agenţi de frontieră, desfăşurabili în trei zile, cu posibilitatea trimiterii de operative şi agenţi de legătură şi în ţări terţe, care nu fac parte din Uniunea Europeană, precum Libia, Serbia şi Macedonia, şi având un buget de 322 de milioane de euro, până în 2020. Un viitor “European Return Office” se va ocupa de deportarea imigranţilor veniţi din ţări considerate „sigure”, unde viaţa nu le e in pericol iminent, înapoi în statele lor, pe baza recunoaşterii unui document “standard European travel document for return”. Agenţia, cu un staff permanent de 1000 de persoane, va putea să îşi transfere angajaţii între ţările membre ale UE, fără să aibă nevoie de acordul fiecărui stat.[i] Vor exista ofiţeri de legătură intre state şi noua agenţie şi se va evalua capacitatea fiecărui stat de a îşi păzi graniţele. Un centru de analiză şi monitorizare a riscului va fi creat spre a supraveghea şi estima fluxurile migratorii şi vulnerabilităţile securităţii europene. EBCG va coopera strâns cu Agenţia Europeană de Control a Pescuitului (EFCA) şi Agenţia Europeană a Siguranţei Maritime, prin acţiuni comune de supraveghere şi combatere a crimei organizate şi terorismului.

Spaţiul Schengen se găseşte sub asalt şi este tot mai contestat. „Trebuie să schimbăm codul Schengen pentru a-i verifica pe toţi cei care părăsesc Uniunea Europeană şi care se întorc în Uniunea Europeană, indiferent dacă au paşaport emis în Uniunea Europeană sau în afara ei. Trebuie să ştim cine iese şi cine vine, pentru că militanţii terorişti străini au, de cele mai multe ori, paşapoarte emise în UE” afirma Frans Timmermans, vicepreşedinte al Comisiei Europene în decembrie 2015.

Este clar că UE nu poate exista ca entitate ce asigură ordinea, prosperitatea şi pacea în interiorul graniţelor sale fără a avea un sistem eficient de gestionare a acestora.

Ideea unei „legiuni străine europene” propusă de expertul britanic Edward Lucas – formată din imigranţi provenind din afara UE - spre a asigura UE o forţă de şoc cu care să stabilizeze ţări eşuate din MENA şi să combată terorismul înainte să ajungă în Europa trebuie acceptată cu titlul de posibil scenariu de viitor, pentru a compensa lipsa de apetit pentru treburile militare ale majorităţii tinerilor europeni din ziua de azi.[ii] Însă o asemenea măsură nu poate soluţiona cauzele fundamentale care produc refugiaţii şi statele eşuate din Sud. Desigur, UE nu e vinovată direct de emergenţa Statului Islamic în Irak şi Siria (mai nou şi în Libia), de războaiele civile din MENA şi nici de principalele efecte negative ale Primăverii Arabe. Dictatorii din regiune au refuzat să înceapă reformele necesare, din teama de a nu ceda pârghiile puterii. Europa nu putea doborî dictatori arabi în scop preventiv, adică nu avea bază legală spre a se amesteca în treburile unor state vecine suverane. Iar principiul condiţionalităţii nu funcţionează pentru state care nu vor să adere la UE sau nu au sprijinul necesar în cadrul Uniunii. Dar dacă UE ar fi avut forţele militare necesare, doctrina strategică şi voinţa politică de a interveni în zonele de conflict încă din 2011-2012, ar fi putut poate preveni o parte din evenimentele ulterioare, cum ar fi catastrofa umanitară a refugiaţilor.

Actorii Rusia şi Turcia

Lucrurile nu stau bine nici in prezent. Germania şi Franţa nu reuşesc să convingă Turcia să accepte patrularea navelor NATO în Marea Egee, deoarece Ankara are de cel puţin zece ani o doctrină a non-implicării puterilor din afara regiunii în zona Marea Neagră-Marea Mediterană. In schimb UE s-a pripit şi a oferit Turciei in noiembrie anul trecut 3 miliarde euro in tranşe (şi promisiunea integrării europene accelerate), ca să ţină imigranţii pe teritoriul ei, desigur un şantaj penibil la adresa Bruxelles-ului, din partea unui preşedinte Erdogan devenit un cvasi-dictator care nu mai suportă niciun fel de critici pe plan intern. Nici măcar ostilitatea Ankarei faţă de Moscova nu aduce ceva clar pozitiv pentru UE şi NATO, nefiind o acţiune integrată în strategiile asumate de cele două organizaţii ci o răbufnire de orgoliu naţionalist. Nu uitaţi că tot Turcia a blocat adesea cooperarea militară UE-NATO prin mecanismul “Berlin plus”, spre a nu permite accesul Ciprului de Sud ori Maltei la date sensibile. Degeaba discută frecvent Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, cu Erdogan şi Davutoglu, e puţin probabil să obţină altceva de la aceştia în afară de minciuni poleite şi zâmbete false. Nici doamna Merkel nu va avea success finalmente. Devine clar că Turcia e mult prea obsedată de eşecul intern şi extern ca să mai poată fi un partener strategic real pentru UE. Iar cu abuzurile sale flagrante faţă de presa de opoziţie (a se vedea cazul publicaţiei Zaman, oprită de la funcţionare prin forţă de către oficialităţi) şi faţă de minorităţi (kurzii, alewiţii), Turcia chiar nu are ce căuta in UE dacă va continua pe aceleaşi coordonate.

În ce o priveşte, Rusia are şi ea partea ei de vină. Atacând şi bombardând civilii în Siria, pretextând lupta contra ISIS, ajutând de fapt tabăra preşedintelui Bashar Assad să păstreze zona de vest a ţării, într-un conflict civil sectar care a făcut peste 250.000 de morţi din 2011 în prezent, a potenţat conflictul şi a contribuit şi ea la formarea unor valuri imense de refugiaţi, care au luat cu asalt Europa de Sud-Est (Balcanii) şi mai ales pe cea de Vest (destinaţia finală fiind, în special, Germania). În timp ce liderilor europeni parcă le e ruşine să urecheze Rusia pe această temă, America nu are astfel de complexe inutile. În martie 2016, generalul „yankeu” Philip Breedlove, Comandant Suprem Aliat in Europa (SACEUR), a acuzat în faţa Comisiei pentru forţe armate a Senatului SUA, Rusia şi regimul de la Damasc că destabilizează Europa în mod voluntar. „Împreună, Rusia şi regimul lui Bashar al-Assad utilizează deliberat migraţia ca o armă pentru a încerca să copleşească structurile europene şi să spargă hotărârea europenilor“.[iii] Deşi nu se poate dovedi intenţia clară a Rusiei de a contribui la valurile de imigranţi către Europa, efectul în sine s-a manifestat. Din păcate, UE nu are un mecanism de rezistenţă politică şi militară la „asediul” Rusiei, inclusiv prin război hibrid, atac cibernetic şi dezinformare. Europa se bazează pe NATO şi mai ales pe SUA ca să descurajeze Rusia. Nu este de ajuns din păcate. Rusia ar trebui tratată într-un mod mai tranşant pentru rolul ei nefast în diverse conflicte regionale.

„Iarna arabă“ şi previziuni sumbre de viitor

Se spune adesea că Primăvara Arabă a eşuat şi s-a transformat în „iarnă“ arabă, după anul euforic 2011. Pornită din agitaţia segmentelor sărace ale populaţiilor, mai ales din zona micilor oraşe de provincie, această revoltă a avut printre cauze nu doar intoleranţa crescândă la dictaturi, urbanizarea rapidă, haotică, ci şi succesiunea unor recolte cerealiere proaste (pe fondul schimbărilor climatice globale)[iv], apoi creşterea preţurilor bunurilor de consum, în ţări arabe cu şomaj masiv şi exces de populaţie tânără. MENA (Orientul Mijlociu şi Africa de Nord) este una dintre regiunile lumii cu cele mai mari importuri de hrană, iar în 2010 seceta a redus oferta de grâne din Rusia, Ucraina şi Argentina, ridicând rapid preţurile la nivel mondial. În timp ce monarhiile petroliere de tipul Arabiei Saudite sau E.A.U. au scăpat valului revoluţionar oferind subsidii băneşti populaţiilor lor, nu acelaşi lucru se poate spune despre republicile conduse cu mână forte de dictatori asemănători lui Saddam Hussein, fostul lider din Irak. Dacă Siria şi Irak, Yemen şi Libia, luate împreună, nu presupun un bazin uman mai mare de 90 de milioane locuitori, există perspectiva sumbră ca mai multe state din Africa subsahariană să colapseze simultan generând milioane de refugiaţi spre Europa. Să ne imaginăm că Nigeria, Ciad, Cote d'Ivoire, Niger, Mali, Republica Centrafricană, Sudanul de Sud, Somalia ajung să cunoască anarhia internă şi lupte deosebit de violente, pe fond tribal şi religios. În trecut, Somalia şi Congo au cunoscut astfel de fenomene grave, dar nu au alimentat prea serios imigraţia spre Europa, ci mai ales spre state vecine.

Statele menţionate mai sus pot “inunda” cu milioane de refugiaţi nedoriţi Europa timp de decenii. Cum poate Europa să ii primească pe toţi, la grămadă, fără a îi obliga de pildă să semneze un fel de contract social care să le spună ce au şi ce nu au voie să facă (de pildă felul in care îşi practică religia, interacţiunea cu localnicii şi cu populaţia evreiască europeană, comportamentul faţă de femei), sub pedeapsa expulzării rapide în caz de necesitate?

Nexus-ul periculos dintre seceta datorată încălzirii climei planetare, recoltele cerealiere diminuate, slăbiciunea statelor măcinate de conflicte interne, explozia demografică, şomaj şi creşterea preţurilor la produsele de bază va constitui probabil provocarea majoră de securitate, pe termen lung, pentru statele UE, şi nu doar pentru cele mai bogate, din Vest. Cu efecte socio-economice poate mai grave decât cele asociate activităţilor revizioniste şi subversive ale Federaţiei Ruse. Între timp UE pare tot mai nesigură pe susţinerea statelor membre, tot mai puţin dornică să îşi reia extinderea spre Est (Claude Junker, comisarul şef, anunţa recent şi total neinspirat că Ucraina nu are şanse de integrare în viitorul previzibil), speriată de perspectiva unui Brexit tot mai probabil şi incapabilă măcar de acţiuni preventive consistente. Şi fără perspectiva clară de a fi salvată in extremis de America, din nou. Un imperiu postmodern care se stinge lent, agonizând înainte să fi ajuns la apogeul puterii sale posibile şi dezirabile….

Note:

[i] A EUROPEAN BORDER AND COAST GUARD, http://ec.europa.eu/dgs/home-affairs/what-we-do/policies/securing-eu-borders/fact-sheets/docs/a_european_border_and_coast_guard_en.pdf, accesat pe 3 februarie 2016.

[ii] Edward Lucas, “O legiune straina a Europei”, http://www.contributors.ro/editorial/o-legiune-straina-a-europei/, 17 februarie 2016. 

[iii] “Generalul Philip Breedlove: Moscova şi Damascul folosesc refugiaţii sirieni ca armă contra Europei”, http://www.agerpres.ro/externe/2016/03/01/generalul-philip-breedlove-moscova-si-damascul-folosesc-refugiatii-sirieni-ca-arma-contra-europei-20-56-32

[iv] Ines Perez, „Climate Change and Rising Food Prices Heightened Arab Spring”, http://www.scientificamerican.com/article/climate-change-and-rising-food-prices-heightened-arab-spring/, 4 March 2013.