Cum să nu ne votăm preşedintele

0
0

„Adevărata inţelepciune vine mai degrabă din înlăturarea concepţiilor greşite decât din acumularea de cunoştinţe”. Aşa îi învăţa Lao Tse pe discipolii săi în Tao Te Ching acum două milenii şi jumătate. Cum ar veni – în creier, ca şi în casă, e preferabil să faci curăţenie decât să mai cumperi un bibelou.

Am început aşa, înţelept-oriental, pentru că vin alegerile prezidenţiale şi cred că ar fi util să ne folosim raţiunea şi numai raţiunea când votăm.

Nu-i uşor să îţi dai seama că eşti pe cale să votezi iraţional. Creierul îşi protejează prejudecăţile. Oamenii nu doar că îşi creează post-factum justificări raţionale pentru convingeri din ficaţi (choice-supportive bias), dar chiar, puşi în faţa unor dovezi care le infirmă convingerile, devin şi mai aprig convinşi (backfire effect). Un studiu foarte recent arată că oamenii greşesc chiar şi la aritmetică dacă rezultatul nu se potriveşte cu convingerile lor politice.

Aşa că, deşi există mult mai multe feluri de a vota iraţional, am încropit o listă în opt puncte despre cum eu sigur nu o să  votez:

  • Votul negativ, în care nu suntem prea înnebuniţi după candidatul nostru, dar ne-am da o mână şi-un picior să nu iasă diavolul de Icsulescu. Înţelepciunea populară zice că din două rele alegi răul cel mai mic, dar istoria ultimilor douăzecişicinci de ani a arătat cu vârf şi îndesat că trebuie sa fim mai atenţi pe cine punem ştampila, şi nu pe cine nu.
  • Votul din galerie, în care suntem aşa de mari fani ai lui Icsulescu încât nici nu mai trebuie să gândim înainte să-l votăm. Deşi fidelitatea şi consecvenţa sunt valori pe care se bazează căsniciile sau carierele reuşite, in democraţie e bine să măsori de două ori şi să votezi o dată.
  • Votul pentru tătuc, în care nu ne alegem preşedintele ca pe un viitor angajat (că doar e plătit din banii noştri), ci ca pe un viitor şef care să ne spună ce să facem. Sunt de acord că naţiunea asta are nevoie de leadership ca de aer, dar mi se pare că întăi trebuie să analizăm serios ce calităţi trebuie să aibă un lider de ţară, iar apoi ce plusuri şi minusuri au candidaţii din meniu. Şi chiar şi după ce ne-am ales liderul, eu zic să ne ţinem soarta în propriile mâini şi să ne uităm atent pe unde păşim şi pe unde ne conduce.
  • Votul bazat pe religie, în care judecăm candidaţii după cât (şi ce fel) de creştini sunt. Ştiu că cei mai importanti conducători ai României au fost oameni cu frica lui Dumnezeu, dar astăzi nu mai găsesc neapărat o legătură de cauzalitate între credinţă si competenţa politică. Ca să nu mai zic că e greu să ştii ce e cu adevărat în inima omului. Aducerea religiei ca temă de campanie este, aşa cum spune Andrei Pleşu în articolul „Dumnezeu ca şef de campanie”, „pură neruşinare”, iar „credinţa afişată în mod ipocrit şi interesat este mult mai aproape de blasfemie decât necredinţa”.
  • Votul pentru preşedintele providenţial, în care ne aşteptăm de la viitorul şef al statului să fie un fel de Ştefan, Cuza şi Carol I, trei în unu. Sunt cumva de acord cu Radu Magdin care scria că avem nevoie de un preşedinte Shaolin, dar trebuie să înţelegem pe de o parte limitele puterii prezidenţiale, iar pe de cealaltă parte să nu uităm că nu există supraoameni şi că trebuie să lucrăm cu ce avem.  
  • Votul pentru preşedintele-premier, în care, deşi nu ăsta e rolul său, ne aşteptăm de la viitorul ales să facă economia să duduie, să creeze locuri de muncă şi să crească salariile şi pensiile. Deşi preşedintele îl desemnează pe premier şi îşi poate spune public punctul de vedere pe teme economice, administarea ţării e treaba guvernului. Preşedintele e, potrivit Constituţiei, doar o pârghie de control.
  • Votul pentru limba cea mai ascuţită, în care ne dorim de la candidaţi să ne farmece cu discursul, să ne amuze cu hăhăielile şi să îşi ridiculizeze subţire contracandidaţii. Evident că un preşedinte trebuie să aibă verb, dar vorbim aici de o altă clasă a elocvenţei, de cuvinte care să schimbe timpuri („I have a dream”) sau sa întărească inimi („I have nothing to offer but blood, toil, tears, and sweat.”).
  • Votul ca o palmă adresată sistemului, în care, nemulţumiţi de felul cum funcţionează pe la noi democraţia, votăm un candidat fără şanse, votăm la mişto, votăm alb sau nu votăm deloc. Chiar dacă ne simţim nereprezentaţi de clasa politică, un vot alb sau un vot lipsă nu fac decât să fie mai uşor de manipulat alegerile. Dacă într-un sat unde se alege primarul sunt o mie de cetăţeni cu drept de vot şi primarul în funcţie controlează nemijlocit o sută de voturi (familie, camarilă, prieteni de şpriţ, babe analfabete care au primit un kil de zahăr), acea sută e de ajuns să incline balanţa dacă se prezintă la urne doar trei sute de oameni si aproape nesemnificativă dacă votează toţi.

Nu mă aştept la nimic miraculos de la viitorul preşedinte, dar şi de el (ea?) depinde un pic mersul ţării ăsteia în care îmi cresc copiii. Aşa că la alegerile care urmează (şi de fapt la toate alegerile viitoare) îmi doresc să fim mai puţin un popor de deştepţi şi mai mult un popor înţelept.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite