Cum să furăm cinstit?

Ecaterina Andronescu uită că autonomia universitară e un castel care se prăbuşeşte încet-încet atunci când legea calcă pe cinste

Între preocupările prime pentru schimbare ale fiecărui guvern în România, legea educaţiei este favorită. Pentru că educaţia de/la stat înseamnă un sistem, bugetat, şi un corp social reprezentat de elevi, studenţi cadre didactice, părinţi, familii care devine, din când în când, şi corp electoral.

         Modificările care sunt propuse, apoi votate sclipesc rar a coerenţă, logică şi corespundere cu realităţi româno-europene. Nu e vorba de aliniere la documente, directive, ci la realităţi. Când, totuşi, voinţa de a construi coerent o arhitectură educaţională duce la un rezultat, chiar cu imperfecţiuni sau inadvertenţe, prăpădul electoral o atacă imediat, cu forţă şi poftă de…altfel.

         Acţiunea politicului nu mai încurajează cinstea, corectitudinea în actul educaţional. Propunerea recentă, de pildă, între alte modificări, de a ataca direct o prerogativă a autonomiei universitare, prin îngrădirea dreptului rectorului de a retrage o diplomă de studii, conform procedurii aprobate prin Carta universitară, este nu numai blamabilă, ci şi convenabilă. Ea contravine altor prevederi, atât din Legea Educaţiei cât şi din Constituţia României privind autonomia universitară. E o mare bucurie, desigur, că doamna senator Ecaterina Andronescu îşi doreşte o autonomie ca în universităţile germane. Acum. Domnia sa a depus "eforturi" pentru a o consolida. Ce mi se pare revoltător este că afirmaţia e emisă uitând (?) că autonomia universitară e un castel care se prăbuşeşte încet-încet atunci când legea calcă pe cinste, când integritatea academică şi formele de furt în lucrări scrise sunt trecute sub tăcere, rămân nesancţionate. Ori iniţiatorii modificărilor la Legea Educaţiei sunt mai degrabă interesaţi nu atât de a imuniza un sistem expus infecţiei înşelăciunii şi al măsluirii unor rezultate, cât mai ales de uşile ce trebuie deschise pentru plagiatori, înşelători, corupţi şi incompetenţi. Ca să scape …cinstit.

         Fenomenul vulnerabilităţii sistemului educaţional în chestiuni de integritate, furt, înşelăciune e prezent din America de Nord până în mari universităţi europene. Acolo funcţionează, însă, o cultură a integrităţii academice, sunt puse în lucru mecanisme de protecţie pentru reducerea fenomenului. Acesta are, însă, forme acute în ţări ca România predispuse…istoric (ştie dl. profesor Boia de ce) la corupţie, înşelăciune, de fapt, la numerele de mare iluzionism prin care legea face ca înşelătoria să fie onestă, călcând pe cinste ca şi cum ar fi un nimic. Să înşeli, să furi…cinstit e, cum se ştie, o abilitate, chiar o competenţă a unora atât din sistemul educaţional cât şi din corpul legiuitor.

         Legea care calcă pe cinste în educaţie e strâmbă. Ea a produs şi va produce în continuare un viitor incert pentru copiii noştri. Părinţi care nu se mai pot ocupa cum trebuie de copii, părinţi care au mari probleme în a asigura copiilor lor mijloace financiare pentru a face studii, copii care sunt năuciţi în generală, în gimnaziu, în liceu, la facultate de desele schimbări ale sistemului. Copii care se adaptează greu acestui peisaj mlăştinos; ceva îi trage la fund, la fundul Europei. Ei şi ele încearcă, cu forţa vârstei tinere sau cu acomodarea aceleiaşi vârste să facă faţă acestui prezent care nu mai promite un viitor. Pentru ei şi ele, pentru familiile lor pare că valorile sistemului educaţional nu mai sunt clare. Ce pot zice, ce cred atunci când furtul şi înşelăciunea apar câteodată în toată mizeria lor la ordinea zilei?

         Nu e vorba aici numai de autonomia universitară, de la care am început acest text. E vorba de lipsa încrederii. Ce îţi dă Şcoala? Cât de bine, de mult e aceasta interesată de realitatea unei lumi în schimbare? Cât se reflectă din această realitate în programele de studii, cât din ce are de oferit societatea răspunde nevoii de educaţie?

         În câteva zile, o realitate paralelă cu ceea ce pregătesc legiuitorii se dezvoltă necontenit în România. De pildă: o mamă nu mai ştie ce să facă pentru fetiţa ei căreia şcoala nu îi place, vine obosită acasă. Cea mică ar vrea să deseneze. Fetiţa întreabă de ce trebuie să înveţe acele lucruri la şcoală? Ea nu înţelege. Dumneavoastră ce i-aţi spune? Un băiat şi o fată, studenţi, după cursuri, în staţia de autobuz: “Băi, frate, ce fac după aia?” Aia e diploma, terminarea studiilor. Sunt tineri, dar nu veseli, nu încrezători.

         Multe documente de sinteză, analize, rapoarte privind starea educaţiei în România, produse în ultimul deceniu atât de sectorul guvernamental cât şi de cel neguvernamental, indică o agravare: nivelul şi eficacitatea actului educaţional sunt în regres. Voinţa de a revedea integral gândirea care a dus la actualul hibrid rezultat în urma deselor intervenţii nu e considerată ca productivă. Productiv e acum să fie luată Legea Educaţiei la revăzut în integralitatea ei. La fel, probabil, ca şi cu Constituţia. Cât de inteligenţi, cât de competenţi, cât de vizionari şi încrezători în binele comun trebuie să fie aceşti oameni? Dar sunt?

         Ca orice sistem, şi educaţia ar trebui să construiască în primul rând încrederea celor care beneficiază de el în valorile pe care le predică. Una dintre ele este caracterul. Un caracter integru. Care e ca o ţară. Trebuie apărat. Dacă nu, e ca şi cum ţi-ai fura proprii copii sau i-ai lăsa pe alţii s-o facă. Ce om e acela care face asta? Dar acela care lasă să se întâmple asta?