Cum m-am suit pe dulap. Şi ce uşor m-am dat jos

În neaşteptat de torida după-amiază a zilei de 5 iunie 2009, în redacţia unei reviste dintr-o corporaţie străină cu sediul din România în Pipera, o fată şi-a întrebat o colegă: „Şi, ce mai ştii de Horia?“. Cea din urmă s-a întors să verifice în spate şi a răspuns simplu: „Bine, e pe dulap“. Pe dulapul din acea redacţie era un televizor. Iar la televizor, în direct, eram eu.

Ca ziarist, mai apărusem, sporadic, la televizor. Mai întâi, când eram redactor sportiv. În virtutea colaborării dintre ziar şi televiziunea publică, făcând mici interviuri după meci, prilej cu care am aflat cum e să îţi pună coarne nişte ţânci în timp ce încerci să vorbeşti cu un antrenor de fotbal şucărit că s-a stricat blatul la pauză. Ulterior, ca angajat al unui ghid TV, am avut splendida oportunitate de a fi văzut de o ţară întreagă la „Surprize, surprize“ hăhăindu-mă (o doamnă din public, chiar în spatele meu, povestea cum îşi mustrase odrasla cu o tigaie, problema era că pe rândul meu se aflau şi câteva persoane cu nevoi speciale, or, se cuvenea să fiu mai sobru…).

Am stat o după-amiază de duminică şi în emisiunea Răduleascăi, plecând cu satisfacţia că m-a consolat în toate pauzele publicitare pentru că ratam un spectacol de teatru la care nu se găseau bilete cu lunile. Am mai apărut la „Big Brother“ (am fost cobai-ziarist, 48 de ore, înaintea primului sezon şi la ieşire le-am atras atenţia că uitaseră să pună peria de la toaletă), ba şi la „Star Factory“, emisunea care i-a lansat pe Alex Velea şi pe Lora.Şi, da, am mai fost la „Am o ştire pentru tine“, un show cu viaţă scurtissimă după un format BBC, cu Andrei Gheorghe moderator şi cu un scenariu savuros, dacă nu mă înşel, scris de unul dintre fraţii Vakulovski. Doar că n-aveam prompter şi nici nu eram capabili, noi, invitaţii, să ţinem minte ce scria în script, aşa că improvizam şi s-a ales praful.

Şi iată-mă lansat, fără mari pregătiri, ca invitat permanent (ulterior, comoderator) al unei emisiuni care se difuza la prânz, vreme de patru ore, în direct. Bref, m-am suit pe dulap pentru că n-avea cine altcineva din redacţie. Sau nu dorea, cam astea au fost criteriile. S-a făcut la repezeală o şedinţă foto, ca să se dea poze la programele TV, de care Mircea Badea. Chiar El a râs de s-a stricat. Bine, el căuta nod în paură fiindcă eram percepuţi ca băsişti, dar aici avea dreptate punctual – pozele erau de toată jena, fără stilist, neprelucrate etc. Or, aveam să mă dumiresc, în televiziune tocmai ăsta e şpilul: feţele celor ce apar, ca şi realitatea, sunt machiate. Nu trebuie luat de bun tot ce vezi, e o convenţie. Oamenii, de fapt, nu sunt atât de înalţi, nici atât de pompoşi.

Bref, m-am suit pe dulap pentru că n-avea cine altcineva din redacţie.

Fascinant creuzet de neperformanţă, habarnism şi dat cu părerea fără să ştii ce se petrece mai e şi „directul“ la o staţie de ştiri! Doar imaginaţi-vă că acum vorbeam o jumătate de ceas cu un secretar de stat de la agricultură despre programul „Rabla“ la tractoare (săracul om, ne mulţumea din suflet, era prima dată invitat să abordeze un subiect atât de ucigător de audienţă şi interes), apoi venea un actor să vorbească despre rolul din „Francesca“. După, o oră cu o pedelistă-ministru, care epuiza tot ce avea de zis în şapte minte! Fireşte, după prima zi, nu s-a mai ţinut nicio şedinţă de sumar, aflam invitaţii şi temele doar cu o jumătate de oră înainte – ce să te mai documentezi…

Era bine, deşi nu sunt foarte sigur, că mă vedea mama la televizor, chiar şi în pauze, când mai ieşeam din studio şi mă plimbam, chipurile, cu treabă, prin redacţie.

Întrebaţi dacă am avut invitaţi băgaţi pe gât?

Am avut!

Am făcut compromisuri majore?

Minore, da!

M-am mirat cum cineva fără dicţie ca mine poate să ocupe atâta amar de vreme un scaun în studiou?

O, da.

Mai aveam chef să mai urmăresc ceva pe sticlă după ce mă vedeam o după-amiază întreagă pe monitoare? Nţ!

Am tăcut, în semn de protest, cât am putut şi am preferat să mă uit la picioarele cameramanei decât să intervin în subiecte indigeste, servite sau doar neinteresante?

Cam da!

O să ziceţi că sunt meschin, dar n-am primit niciu leu pentru aproape doi ani de direct – apariţia era sarcină de serviciu! Îi ştiu însă, dacă se pune ca beneficiu, pe toţi sindicaliştii care veneau de la altă televiziune şi se pregăteau să plece de la noi la alta şi tot aşa. M-am mai ales cu două costume şi câteva cravate, pe care oricum nu le mai port, fiindcă sunt late şi au ieşit din modă.

Dacă m-am distrat?

Păi cum să n-o fi făcut, când în toiul unei dezbateri despre o groapă comună descoperită la Iaşi, cu nişte istorici scorţoşi, invitatul şi-a pierdut ideea, întrucât s-a auzit un urlet colectiv (studioul era în mijlocul redacţiei): „Gooool!“. Era Mondialul de fotbal, la care se uita toată redacţia. Descumpănit, invitatul a întrebat timid cine a înscris. „Norvegia“, am răspuns, mi se zisese în cască, şi am mers mai departe.

Dar gloria, gloria e incomparabilă. Cohorte de pensionari şi de lucrătoare în comerţ care aveau un televizor deschis la prânz, când oamenii cumsecade sunt la serviciu, mă recunosc şi azi pe stradă, în magazine, unde mă aştept mai puţin: ţin minte un Revelion petrecut în Bulgaria, în care un petrecăreţ mi-a zis înainte de dansul pinguinului că prea sunt cu Băsescu! A, m-am ales şi cu menţiuni săptămânale în „România Mare“, domnul Vadim răsfăţându-mă cu descrieri de genul „ţigănuşul microcefalic, ras ca un ocnaş, care gâjâie toată ziua la B1 TV“.

Şi gata! Am plecat de la ziar după doi ani de emisiune, după care am mai avut doar invitaţii sporadice. Am onorat una din zece până când s-au prins şi producătorii că am şi alte lucruri, mai bune, de făcut.

Aşa că m-am dat jos singur de pe dulap, fără efort, fără regret. La plecarea mea de pe sticlă n-a plâns nimeni, iar locul liber lăsat pe scaunul din studio a fost ocupat mintenaş până la dispariţia emisiunii din grilă. A fost puţin, deşi mie mi s-a părut imens, şi util doar în măsura în care azi aş putea să-i înţeleg pe cei nevoiţi să vorbească despre orice, oricând, lăsând impresia că s-ar pricepe. Zic aş putea fiindcă nu mă mai uit la televizor. Şi, credeţi-mă, viaţa e mai frumoasă chiar şi pe caniculă.

Acesta articol a apărut şi pe blogul personal.