Cruciada salvatorilor

Corul bocitoarelor, pe cont propriu sau ascunse în spatele unor ONG, din jurul unui scandal ce durează din 1999, sună aşa:

- Catedrala Sf. Iosif este pusă în pericol!
- Turnul de 19 etaje afectează grav Catedrala Sf, Iosif!
- Această construcţie schimbă radical ambientul arhitectural în centrul Bucureştilor!
- Un atentat la adresa patrimoniului cultural naţional!
- Un act de agresiune la adresa cultului catolic!
- Distrugerea unui parc!
- Ne apărăm de o gravă nedreptate!
- Să nu se repete drama Bisericii Armeneşti!

Variantă locală a unei mişcări de un civism controversat pe alte meridiane  - „Occupy!” (Wall-Street, City etc.)  la noi a luat înfăţişarea - „Salvaţi!” (Delta, Bucureştiul, Hala Matache, Catedrala etc.). M-aş feri de un asemenea frontispiciu măcar şi numai deoarece „salvarea” are antecedente triste în România: în 1989 Frontul „Salvării” Naţionale nu a reuşit să salveze decât securişti şi politruci.

Mai nou, scandalul a căpătat accente tragi-comice: unii agită stindardul demolării unei clădiri abia terminate. Trebuie să ai mult tupeu să ceri demolarea unui turn de 75 metri înălţime cu o suprafaţă totală de 23.000 de metri pătraţi desfăşuraţi pe 19 etaje şi 4 subsoluri. Într-o ţară civilizată aşa ceva nu se putea întâmpla: dacă nu se întruneau condiţiile tehnice şi legale, nu s-ar fi construit, dacă s-a construit, demolarea se va face atunci când clădirea îşi va atinge pragul de uzură (fizică sau morală ). Adică peste vreo 50 de ani.

Nu se joacă nimeni cu efortul constructorilor, cu valorile materiale, cu interesele urbei sau ale investitorilor. Aceste lucruri se cântăresc cu grijă, vorba croitorului: măsoară de trei ori şi taie odată. Din păcate, în materie de construcţii, nouă ne lipsesc instanţele supreme care să decidă fără drept de apel în domeniul tehnic (avizele necesare, soluţiile constructive, parametrii urbanistici etc.), în domeniul juridic (drept de proprietate, cod civil, servituţi, vecinătate etc.) şi în domeniul administrativ (certificate sau proiecte de urbanism – PUD, PUZ – inspecţia şi disciplina în construcţii etc.).

Lipsa ori slăbiciunea acestor instanţe conduce la haos, arbitrar, la situaţii absurde şi ne aruncă în hăţişul de declaraţii contradictorii, procese plimbate prin tribunale din ţară, sentinţe definitive asupra cărora se revine, hăţiş de neînţeles şi de nedescurcat. Şi totuşi, un spirit simplificator ar explica aşa: dezvoltatorul încheie un târg cu Arhidioceza Romano-Catolică Bucureşti (ARCB) ARCB îşi dă acordul de vecinătate, după un timp se răzgândeşte şi caută, prin toate mijloacele, nod în papură construcţiei care deja se înalţă. Pe de altă parte, dezvoltatorul, în criză de timp, comite erori, sare sau neglijează etape şi nu urmează toţi paşii necesari în cazul unei investiţii de asemenea amploare.

Acum  apar „cruciaţii salvatori”.

Regimentul apărătorilor valorilor creştine se aliniază în spatele ARCB. Şi n-ar fi nimic rău în asta (din dispute, polemici şi dezbateri se evidenţiază adevărul) dacă argumentele ar fi principiale:

a) dacă nu e bun betonul, armăturile, stâlpii, infrastructura, asta se constată de specialişti prin expertize, se dau soluţii de remediere etc.

b) dacă nu e legal, se introduce în legalitate, cu bani, cu amenzi, cu derogări etc.

c) dacă sunt probleme cu terenul, se reglementează, prin procese, prin despăgubiri, schimburi echivalente etc. Pe de altă parte, dacă turnul e în pericol de prăbuşire pagubele şi victimele ar fi – Doamne fereşte – mult mai grave decât afectarea bisericii.

Dar nu, argumentele contra nu sunt principiale, ci mai degrabă sentimentale. Cruciaţii resping „de plano” însăşi existenţa clădirii ca şi când n-ar exista altă soluţie. Ei se caţără penibil pe tribuna unei false probleme ce frizează bigotismul: incompatibilitatea lăcaşului de cult cu clădiri laice în proximitate.

Cum să interpretezi declaraţii de genul: „atentat la patrimoniul naţional şi asupra cultului catolic” decât să regăseşti arsenalul inchizitorial al vânătorilor de erezii medievale şi de eretici ce nu se puteau vindeca decât prin foc = autodafe!

Nu apăr interesele nimănui, îmi exprim doar un punct de vedere personal bazat pe experienţa profesională:

1. Pot înţelege contrastul ce îi ulcerează pe cei care văd o nepotrivire între două clădiri vecine cu caractere atât de contradictorii în formă şi în conţinut: nou/vechi, modern/clasic, transparent/închis, activitate/meditaţie, credinţă/afaceri, viaţa de azi/viaţa veşnică. În lumea contemporană, judecăţi ca cea de mai sus se cheamă prejudecăţi. Oraşul e un organism viu. El nu poate fi lăsat nici pe mâna conservaţioniştilor, nici pe a intervenţioniştilor (categorii emise de distinsul profesor doctor arhitect Augustin Ioan).

Nu mai departe decât în Bucureşti găsim exemple de asemenea proximităţi ce n-au creat disfuncţii, nici scandaluri: biserica Luterană, biserica Italiană, biserica Anglicană, biserica Sf. Nicolae Batişte. Care e „drama bisericii Armeneşti”? Invit pe oricine să vadă ce frumos se oglindeşte turla proiectată de  Maimarolu şi Cerchez în peretele de sticlă proiectat de Cristescu.

2. Biserica Sf. Iosif e pe lista monumentelor istorice din 1992 la poziţia 192 nr. 41B0194. E o chestiune de birocraţie. Trebuie respectată o distanţă de protecţie. Bănuiesc că există avizul Ministerului Culturii pentru amplasarea clădirii de birouri. Acelaşi minister care a  dat şi avizul de amplasare a hotelului Golden Tulip  din Calea Victoriei fără respectarea distanţei faţă de monumentul de arhitectură - opera lui Duiliu Marcu – fostul CSP. 

În anii de facultate profesorii nu m-au învăţat despre valoarea arhitecturală a bisericii Sf. Iosif. Mai târziu aveam să-mi dau seama că nu aveau motive: nu sunt elemente arhitecturale care să consacre edificiul şi nici care să-l încadreze vreunui stil. O vreme, biserica a fost încununată de o aureolă exotic-occidentală îmbibată cu puţin snobism: se cânta la orgă, se puteau auzi colinde în ajunul Crăciunului, puteai întâlni membri ai corpului diplomatic...

3. „Refacerea cadrului natural din zona de protecţie”? Spaţiu verde? Percepţia generală – de la edili la omul de rând – e incompletă, dacă nu eronată. Spaţiu verde nu înseamnă iarba pipernicită dintre borduri de beton, nici panseluţele, ci arbori, arbuşti, plante agăţătoare, parcuri – adevăratele pompe de oxigen, umbră, răcoare, umiditate. Pe amplasamentul turnului Cathedral Plaza n-a fost un parc, ci un maidan. Şi, de altfel, arealul bisericii nu e ştirbit cu nimic – e acelaşi ca înainte de intervenţie.

4. Suntem proşti! În loc să construim, dărâmăm. Prin anii ’80 la CET Sud s-a construit un coş de fum înalt din beton. În exploatare, s-a dovedit că fumul producea un efect de smog peste oraş, astfel că a fost supraînălţat cu mari eforturi tehnologice. Trece Ceauşescu şi zice că se vede urât. Cu alte eforturi tehnologice, mai mari şi mai riscante, a fost scurtat. Nu e un banc şi aş vrea să nu se repete.

5. Cum cazul Cathedral Plaza a degenerat până în domeniul absurdului, se poate imagina o concluzie în spiritul teatrului absurd şi al umorului negru: Catedrala Mântuirii Neamului, itinerantă pe harta Bucureştilor după ce a ratat trei amplasamente studiate şi alte câteva posibile, s-a adăpostit ruşinos după fustele Casei Poporului – ctitoria demolatorului de biserici. Situaţie inversă, în oglindă, dar similară cu cea de la Cathedral Plaza şi de care nu se face atâta caz pe cât ar merita. Incompatibilitatea dintre marele lăcaş de cult şi încărcătura simbolică a Casei - de care nu va scăpa nici după prăbuşirea ei – ar trebui să-i facă pe „cruciaţii salvatori” să clocotească de mânie. Şi dacă tot vor să se demoleze ceva, decât Cathedral Plaza mai bine să se demoleze Casa Poporului: prezenţa ei e mult mai nocivă pentru Bucureşti, iar dispariţia ei ar face Catedrala Mântuirii Neamului mai vizibilă dinspre oraşul pe care îl păstoreşte.