Criza şi rădăcinile. Substraturi psihologice

„Modelul tradiţional de familie se luptă cu toate puterile lui împotriva vaccinului cu modernitate.” FOTO Shutterstock

Viziunea tradiţională asupra investiţiilor în viaţă spune „Nu te întinde mai mult decât îţi e plapuma". Această tradiţie se confundă cu bunul-simţ în majoritatea popoarelor din Vest. Iar dincolo de tradiţie e o obişnuinţă veche.

Premise

În cazul majorităţii, pînă nu demult (maxim 2-3 generaţii) plapuma era dată de familie: moştenirea, resursele primite la pornirea în viaţă de acasă sau la intemeierea căminului (zestrea). Orice dezvoltare pornea de la aceste resurse şi în cele mai multe cazuri se limita la ele.

Din aceasta cauză şi în paralel cu educaţia din acele timpuri, individualizarea, desprinderea de familie şi de modul tradiţional de gîndire şi de raportare la lume, şi la resurse nu erau încurajate. Ba dimpotrivă.

Dar a venit epoca modernă cu tot ce a adus ea, inclusiv cu tendinţa de sporire a conştiinţei şi, prin urmare, de sporire a importanţei individului şi a individualităţii. În paralel s-a dezvoltat şi instituţia financiară pînă la punctul la care cele două tendinţe "şi-au dat mîna": vrei să te emancipezi? Vrei să te despinzi, să fii independent, la casa ta şi să nu mai depinzi de familie, de rădăcini? Te ajutăm noi! Cum? Pe credit.

(Îmi dau seama că, spuse lucrurile pe scurt, legatura asta este telegrafiată, dar încerc să mă rezum la esenţial.)

Actualitate.

Astfel, latura imobiliară a crizei are acest substrat psiho-social. Din ce în ce mai mulţi oameni simt nevoia să se individualizeze, ceea ce este real, aproape palpabil în societatea de acum. Dar din punct de vedere psihologic este o mare diferenţă între individualizarea psihologică şi fuga de rădăcini. Şi această diferenţă nu o putem face majoritatea dintre noi. Pot spune că majoritatea oamenilor pe care i-am întîlnit şi care spuneau că se simt mai bine individualizaţi de cînd au plecat de acasă doar mimau această pretenţie; în realitate ei doar fugeau de rădăcini, işi doreau să se rupă şi să nu mai ştie nimic din urmă. În cele mai multe cazuri erau animaţi de competiţia cu propriul neam ("O să vă arăt eu că sînt mai bun/ O să vă arăt eu că pot şi singur, că nu mai depind de voi!..."). Vă sună cunoscut?

În consecinţă, cîtă dorinţă de superioritate, de a demonstra autonomia cu orice preţ s-a rezolvat cu un credit? Cîtă agresiune acumulată de ţinerea în dependenţă?

Spuneţi şi voi: ce e mai uşor pentru un om tînăr? Să rezolve o situaţie în familie, un conflict cu propriii părinţi (pentru care nu are nici educaţia şi împotriva cărei rezolvări stă o întreagă tradiţie ortodoxă cu sloganuri de tipul "Părinţii au dreptate/ Părinţii sînt cei întelepţi") sau să fugă de ei cu ajutorul unui credit (sau al mai multora, succesive)?

Instituţiile care în mod normal reglează celula de bază a societăţii (în special biserica) sînt în criză profundă de mulţi ani şi pentru a-şi scoate faţa şi-au radicalizat discursul; adică fac un apel şi mai vîrtos la sfînta tradiţie (tocmai aceea în care omul are cît mai puţină individualitate pînă la deloc), iar omul este îndemnat, în pofida provocărilor societăţii actuale, să recurgă la mecanismele care şi-au dovedit deja ineficienţa. Astfel, cine are putere să scape de forţa centripetă a tradiţiei se duce cu o forţă proporţională în direcţia opusă a "emancipării". Însă, jocul acestor forţe nu duce la individualizare (care se formează natural în orice zonă de mijloc, între poli, atunci cînd condiţiile o permit), ci la nevroză.

Ei, şi acum imaginaţi-vă că toate lucrurile astea care ar trebui făcute sistematic de instituţii educative (biserică, şcoală) sînt preluate de către nişte finanţişti deştepţi care stau pe umerii unor specialişti geniali în marketing.

Şi ce iese din această combinaţie? O mulţime de oameni care vor să aibă resursele la care în mod normal nu au acces (pentru ca ritmul "normal" de dezvoltare al societăţilor este mai lent) beneficiază de dezvoltare "accelerată". O mulţime de oameni care poate face saltul istoric. Un salt pe care stramosii (“amărîţii ăia”) nici măcar nu-l visau. Un salt pe datorie.

E drept, familiile care îşi trimit copiii în viaţă fără conflicte majore sînt rarisime în România, dar acolo unde a pornit criza (în America), societatea nici nu se mai baza, de ceva vreme, pe tradiţie. Dar ce spun eu? În America nici n-au existat tradiţii de la bun începutul ei. În acel amalgam de popoare, „naţiunea" nu are un trecut tradiţional (chiar, ar fi interesant să se nască la un moment dat "tradiţii" americane). Mă rog, nu despre asta e vorba. Ci despre "libertatea" oamenilor de a se dezvolta pe datorie. Imediat. Acolo unde nu te constrînge nici o tradiţie, nu te leagă niciun fir cu trecutul, cînd de atîtea generaţii cuvîntul de ordine în clan a fost "dezrădăcinare" tradus în "libertate" este uşor să te "individualizezi" în explorare liberă. Lucruri care stau cu totul altfel în leagănul civilizaţiei, Europa.

Deşi modelul de libertate americană are şi el găuri, nu le vom comenta aici. În schimb vom remarca faptul că are influenţe puternice asupra celorlalte lumi, mai tradiţionale, pe care le contagiază cu inflaţia de libertate, dar şi cu simptomele crizei acestei libertăţi.

Eu nu cred în existenţa unei Mastermind din spatele acestor conexiuni deşi am auzit Teoria Conspiraţiei (mai ales cea creştină legată de intenţiile Întunericului de a lovi în valorile familiei tradiţionale; acea familie, patriarhală, care nu este capabilă să se reformeze, sau mă rog, dogma care o susţine); cred doar că lucrurile s-au potrivit de minune şi, ca în orice moment de dezvoltare autentică a conştiinţei, prima care a fost speculată de dujmani (citim Umbra) a fost vulnerabilitatea; orice moment de dezvoltare, orice salt sau prag de dezvoltare conţine, pe lîngă potenţialul bun şi o vulnerabilitate proporţională. Este ca şi cum am spune că "organismul" respectiv încă nu a dobîndit imunitate. Şi făcînd saltul în dezvoltare intră în şlefuirea din partea mediului; adică suportă multe agresiuni şi amagiri. În discuţie, modelul tradiţional de familie se luptă cu toate puterile lui împotriva “vaccinului” cu modernitate. În cele din urmă va supravieţui (cred eu), însă nimeni nu poate spune cum va arăta la sfîrşitul procesului.

În cazul de faţă, individualizarea (doar) financiară, acea rupere de radacini, atunci cînd este potenţată de conflicte de neam conţine şi un mare potenţial de boală sufletească. Din punct de vedere psihologic, contactul bun cu resursele, raportarea eficientă în viaţă la resurse (inclusiv cele materiale) se dezvoltă în strînsă legatură cu relaţia bună cu neamul propriu; sau măcar cu absenţa (sau rezolvarea) conflictelor majore. Cu alte cuvinte, putem avea o dezvoltare echilibrată (financiară şi nu numai) doar în măsura în care avem cît de cît rădăcinile sănătoase.

Or, în plin conflict dintre tradiţie şi modernitate, individul se găseşte cel mai des în postura facilă de a alege una din ele: alegi viaţa modernă, o rupi cu tradiţia; alegi tradiţia, trăieşti "Amish style". Şi în cele mai multe cazuri nici nu putem vorbi de o alegere conştientă, ci mai degrabă de o absorbţie a conştiinţei individuale de către una din extreme. Postura mai dificilă şi mai sănătoasă este asumarea reformării tradiţiei (şi nu înlăturării ei) cu elementele moderne.