Psihologia poveştilor moderne. IRON MAN

Robert Downey Jr. este Iron Man

Povestea Omului de Fier se încheie cu eroul principal care alege să nu se mai îmbrace în Erou. El şi-a aşezat personajul în sine şi ştie că poate oricînd să facă apel la el. Nu mai are nevoie de spectacolul desfăşurării de forţe.

Povestea Omului de Fier se încheie cu eroul principal care alege să nu se mai îmbrace în Erou. El şi-a aşezat personajul în sine şi ştie că poate oricînd să facă apel la el. Nu mai are nevoie de spectacolul desfăşurării de forţe.

Totul a pornit de la omul din peşteră. Geniul tehnologic al lui Stark a fost prins într-o situaţie fără ieşire. Este acel tip de situaţie care obligă un om să-şi reconsidere puterea; să-şi restructureze valorile prin care îşi investeşte puterea în lume. La început, prin inteligenţă, Tony Stark deţine şi manifestă o putere foarte mare, deşi morala lui şchioapătă, deoarece continuă să alimenteze fără scrupule teatrele de război cu arme. Dar asta nu este un impediment pentru un om de afaceri actual.

Lecţia pe care o are de învăţat i se adresează pe mai multe planuri; iar unul din aceste planuri este acela al identităţii. Cînd îşi înţelege lecţia, eroul se smereşte.

Cum apare Iron Man? El construieşte un dispozitiv capabil să genereze suficientă energie ca să-i ţină schijele departe de inimă. Inima, ah, inima!... Cine ştie, dacă eroul avea “inimă” de la început, putea să vadă mai echilibrat lucrurile şi nu ajungea aici... Dar, asta este, pentru că povestitorul nu s-a gîndit să facă o poveste clasică, nu a pus acolo un bătrîn înţelept (sau o vrăjitoare ţigancă) care să-i vîndă eroului ponturi despre echilibru şi puterea inimii. Aşadar, eroul trebuie să o ia pe coajă “the hard way”.

“Chiar credeai că dacă ai o idee îţi aparţine numai ţie?”.

Ceea ce lasă în urmă, asociatul său, cel care ştie “cum stă treaba”, reprezintă o imagine destul de bună a inerţiei bussiness-ului, bussiness care l-a acaparat şi, prin el, acest bussiness trăieşte aproape independent, conservîndu-şi existenţa în lume, aproape ca un organism de sine stătător. În altă epocă am fi putut vorbi uşor de “demon”, însă astăzi mi se pare suficient de cinstit să ne oprim la termenul de “pattern”. Deci: eroul nostru se întoarce cu gînduri de modificare a pattern-ului (sau de înfruntare a demonului care l-a posedat), însă acesta nu cedează cu una, cu două. 

Pe de altă parte, o dată ce se repoziţionează şi vrea să schimbe scopul industriei sale, intră în ipostaza de erou care vrea să mijlocească între extreme, să le pacifice. În această ipostază suferă o nouă inflaţie: descoperă o putere nouă, aceea de a-şi folosi geniul tehnologic pentru a-i potenţa puterea de erou moderator. Cumva, el schimbă ipostaza, însă se îmbăiază la fel de inconştient într-o altă formă de putere. Altfel spus, o altă putere îl posedă acum: aceea de a fi eroul neutru, dar la fel de faimos şi de adorat.

Din acest moment începe drumul lui de diferenţiere. Ca orice erou, se confruntă cu contra-eroi, cu umbre ale trecutului (ale lui sau mai vechi). Cu orice etapă nouă de confruntare, el îşi nuanţează, îşi diferenţiază şi îşi multiplică formele de putere; ca şi cum, pentru fiecare tip de confruntare găseşte cîte o formă sau cîte o faţetă potrivită a puterii lui pentru a face faţă.

Partea a treia îl găseşte cu multe costume în cămară. Adică, psihologic vorbind, cu puterea sa foarte nuanţată, din moment ce fiecare costum reprezintă o versiune “actualizată” a puterii centrale. Interesant este că găseşte de cuviinţă să doteze fiecare costum cu o formă de inteligenţă artificială şi astfel, cu o autonomie. Prin asta, el developează această putere în lume; prin toate costumele lui, toată puterea lui.

Cu toate astea, ca orice “nerd” (ageamiu) genial cu ochelari, este foarte bun la tehnică, dar îngrozitor cu femeile şi cu sentimentele în general. Spuneam la început: inima, ah, inima... Cu toată puterea lui, se pare că nu poate proteja foarte bine acel loc vulnerabil. Pentru că acel loc vulnerabil se găseşte în el însuşi şi reprezintă sursa dezechilibrului iniţial. Nu ne sînt date imagini despre copilăria lui, însă putem bănui o relaţie de dominare-fascinaţie cu un tată cu aspect de zeu (căruia îi calcă iniţial pe urme) şi de o mamă absentă (care duce la lipsa relaţiei sufleteşti apropiate cu femeia în viaţa lui). Consecinţa este o vîrstă matură marcată de un intelect hipertrofiat şi de o viaţă emoţională trăită la nivelul instinctului sexual şi al narcisismului primar. În consecinţă, nivelul de individualizare este slab (sub aspectul emoţiilor) şi de aceea nu-şi dă seama foarte uşor ce puteri îl posedă şi cînd.

Relevant este că, atunci cînd are suficientă putere la mînă, făurind Omul de Fier, îşi poate îndeplini ceea ce putem uşor bănui că sînt fantasme născute din neputinţă în copilărie (neputinţa de a-şi înfrunta tatăl, de a-şi cunoaşte şi comunica sentimentele): fantasma unei rezistenţe “de fier” şi a capacităţii de a zbura (deasupra condiţiei umane, departe de probleme, etc). Desigur, eroul încă nu este conştient ce îndeplineşte şi de aceea, aceste fantasme, îl duc invariabil în necaz, deoarece reprezintă proiecţiile unor suferinţe şi nu reflectarea unui echilibru interior. Acesta din urmă se pare că reprezintă tema de lucru a eroului (şi prin el, cu ajutorul identificării, a fiecărui om confruntat cu puterea).

Prin asta, personajul zugrăvit este exemplar, deoarece arată ce se întîmplă cu fiecare din noi atunci cînd întîlnim o formă de putere: primul reflex este acela de a compensa dezechilibrele dezvoltării personale şi de a folosi puterea pentru a construi capacităţi de apărare sau de răzbunare supradimensionate. Cu cît mai inconştiente şi mai grele vulnerabilităţile, cu atît mai disproporţionate formele de apărare, pînă la dimensiuni groteşti.

Prima parte se încheie cu identificarea: Tony Stark se identifică “oficial” cu Iron Man. Astfel îşi asumă în identitate ceea ce pînă la un punct fusese doar o fantasmă. 

Arma duală. Device-ul care îl ţine în viaţă, îl omoară în acelaşi timp. În epoca noastră, elementul radioactiv reprezintă o sursă de putere care, pentru o civilizaţie involuată este uşor catalogată drept putere a zeilor. Armă sau baterie, funcţionează de fiecare dată cu două tăişuri. Pentru erou, este în acelaşi timp sursă de viaţă şi de toxicitate. El singur nu ştie cum să iasă din dilemă, în ciuda genialităţii.

În plan simbolic, calitatea bună a forţei lui (şi bună, şi rea) reflectă atitudinea lui ambivalentă faţă de propria viaţă: trăiesc cu putere extremă sau mă autodistrug.

Anti-eroul. “Vii dintr-o familie de hoţi şi măcelari. Şi acum, ca orice om vinovat, încerci să rescrii istoria.” Foarte realist povestitorul pentru că pus acest detaliu în film, bravo lui. Bravo! Un personaj ca cel “negativ” are marele dar de a vedea latura întunecată a eroului şi de a i-o oferi pe tavă. În cazul de faţă, îi arată cam cum s-a dezvoltat eroul (sau înaintaşii lui) şi pe umerii cui. Cînd are curaj, eroul ia tava şi spune “mulţumesc frumos”. În povestea noastră Tony Stark nu are. În consecinţă, ia tava în cap. Iar rezolvarea o face tot în forţă. Lecţie de la adversar – zero.

În filmul “Vrăjitorul din Oz” se întîmplă ceva similar; o femeie se transformă în vrăjitoarea cea rea, dînd întunericului emoţional putere absolută asupra propriei persoane. Această femeie întunecată are marea calitate de a vorbi apăsat, de faţă cu toată lumea, despre umbra eroului.

Relaţia cu tatăl. Adevărul despre tată îl dezechilibrează. El îl ştia rece şi calculat. “Nu mi-a spus niciodată că mă iubeşte, nici măcar că mă place.” La sfîrşit, el îşi întregeşte identitatea cu ajutorul mărturiei tatălui, atunci cînd află că, de fapt l-a iubit şi i-a lăsat o moştenire puternică.

“Noi ne creăm propriii noştri demoni.”

În episodul final eroul are atacuri de panică şi nu poate dormi. Îşi construieşte dubluri. Ca o metaforă, îşi construieşte identităţi paralele prin care înşeală lumea; se înşeală pe sine. Fiecare costum ajunge să fie o parte din identitatea sa. Astfel ajunge să construiască mai multe identităţi pe care nu le gestionează foarte bine. Apoi recunoaşte neputincios că sînt parte din el.

Costumele ajung ca nişte oglinzi din ce în ce mai limpezi în care el ajunge să se vadă din ce în ce mai bine; şi din ce în ce mai adînc. Cînd ajunge să privească suficient de adînc îl apucă atacurile de panică. Regia este bună şi el nu-şi dă seama de ce îl apucă, însă pe fundal lucrurile se desfăşoară încet şi sigur: de cînd şi-a recunoscut sentimentele şi şi-a declarat dragostea, a intrat automat în zona de vulnerabilitate. Se teme de pierdere abruptă (probabil o sechelă a pierderii mamei) şi se suprasolicită în efortul de a-şi proteja vulnerabilitatea pe care o proiectează pe Miss Potts.

Coşmarurile sînt legate de lupta cu extratereştrii (din “Avengers”), o luptă cu mult peste nivelul uman, dar pe care şi-a asumat-o în virtutea asumării calităţii supra-umane de erou. Acum această calitate interferează cu latura lui mai “mică”, umană. Da, e frumos să te dai mare, însă lucrurile cu care te confrunţi atunci cînd o faci riscă să te bîntuie toată viaţa. Iar ponoasele le trage, normal, ăla mai slab (latura mai slabă din personalitate, cu care trăieşti zilnic, cu care dormi noaptea, mănînci şi mergi la toaletă).

Implanturile în corp. Robotul şi omul încep să se amestece. Eroul începe să devină una cu propria creaţie, atît la nivel fizic, cît şi la nivel psihic, inconştient. Construieşte capacitatea robotului de a fi chemat de la distanţă şi “reuşeşte” să-l cheme şi în somn (atunci cînd puterea inconştientului este maximă). Nevoia de control este exacerbată de vulnerabilitate astfel că însăşi această nevoie începe să-i scape controlului conştient. 

În această etapă încă mai caută o formă de a asimila puterea pe care a descoperit-o, făcînd-o una cu corpul, luînd-o peste tot cu el. Iar aceasă metodă este încă artificială deoarece încă nu a descoperit-o cu adevărat în el însuşi.

Întîlnirea cu copilul. Întîlneşte un copil care îi seamănă foarte mult. Acest copil îl ajută să treacă peste un moment de criză; contactul cu el îl ajută chiar în momentele în care îl copleşesc trăirile sub formă de atacuri de panică. În final face un gest cu drag şi îi oferă o surpriză băiatului în care se recunoaşte pe sine însuşi. 

Ştiinţa ca putere. “Cu toţii începem cu ochii larg deschişi. Ştiinţă pură. Apoi, Ego-ul intră în scenă.” spune un personaj trist. Ştiinţa, ca orice putere, are nevoie de un Eu echilibrat şi stabil pentru a nu o scăpa de sub control. Iar controlul este pierdut atunci cînd un Eu slab şi preponderent inconştient este copleşit de nevoia de putere pentru a-şi securiza vulnerabilităţile sau pentru a-şi “birui” duşmanii. Cît are de ales un cercetător genial? Cît se lasă condus de acest “Ego” fără să-şi dea seama? Cînd îşi dă seama că nu mai face (doar) ştiinţă pură?

Ca principiu psihilogic, puterea fără un Eu suficient de matur, care să o ghideze prin valori puternice, devine automat distructivă deoarece prin ea se manifestă, din reflex, tendinţele infantile şi complexele pe care le avem, dincolo de conştiinţă, fiecare codificate în inconştient. De aceea puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut. De aceea principiul este valabil la o scară atît de generală, deoarece sînt puţini oameni care să gestioneze în mod echilibrat o mare putere.

Conflictul. Dilema la care ajunge Eroul este că aparatele cele sofisticate ajung mai mult o povară decît îl ajută. Îl bagă în dileme etice legate de apărarea altora. Are datoria sau nu are datoria de a-şi apăra ţara? Este o persoană particulară sau publică? Cît mai are dreptul la intimitate cînd deţine o putere atît de mare? La ce îl ajută puterea asta mare? Ca orice putere interioară care se manifestă exterior, l-a ajutat în primul rînd la imagine (o altă vulnerabilitate a lui). Apoi, după inflaţia psihologică de rigoare, şi-a urmat traseul şi l-a împins către adevăratul conflict, cel interior, legat de sensibilitate şi sentimente.

Tony înţelege că puterea exterioară este doar o cale către puterea interioară. În plus, puterea exterioară nu sporeşte cu nici un milimetru în plus capacitatea de acceptare; de acceptare a pierderii totale. A fi adult din punct de vedere emoţional înseamnă şi să poţi accepta că poţi pierde toate ataşamentele şi să supravieţuieşti după aceea. În plus, nu poţi proteja la nesfîrşit o persoană de lîngă tine care nu se poate proteja singură; este ca şi cum îi sabotezi propriul ei sistem imunitar.

După ce-şi primeşte lecţia cea grea, pierderea totală, înţelege inutilitatea multiplelor sale identităţi (costume) sofisticate (la propriu) în lupta cu viaţa. Alegînd să le distrugă rămîne cu tot ce era mai simplu, de la bun început. Rămîne cu identitatea lui cea reală. Acum, în formă completă.

Privirea retrospectivă.

A avut nevoie de tot drumul, de toate identităţile, de tot spectacolul şi de joaca de-a eroul mondial pentru a cunoaşte toate laturile identităţii proprii? Cu siguranţă că da: tot acest spectacol a fost o developare a conflictului său interior în care el a participat maxim pentru că a jucat totul la persoana I. El avea în el toate ingredientele succesului final, însă atît timp cît acestea erau doar inconştiente, nu alcătuiau o personalitate matură. Astfel a ajuns, prin alegeri succesive, la confruntarea de care nu l-ar fi scutit nici o tehnologie. La ce bun să pilotezi un super-costum cînd ai atacuri de panică?

Cam aşa se întîmplă cu majoritatea din noi; afişăm puteri, ne construim imagini fabuloase în oglindă şi pentru ceilalţi cu ajutorul cărora ne ascundem de conflicte mocnite din interior. Sau măcar avem pretenţia că o facem. Cînd vine ceasul, nici una din măşti nu ne ajută în conflictul interior. Acolo, tot ce ne foloseşte este autenticitatea în faţa vieţii din noi.

Gestul final al lui Tony este, simbolic, foarte puternic. Din ruinele scenei (fostei lui case) el ia un robot înapoiat şi o sigură şurubelniţă. În rest, doar certitudinea interioară că el este Iron Man. Eroul şi-a integrat toate puterile manifestate şi ştie că de acum încolo le poate dezvolta oricînd are nevoie de ele. Şurubelniţa este doar sămînţa pentru orice alt spectacol viitor. Doar e mecanic, ce naiba.

Stranie “coincidenţă”: încheierea poveştii exterioare a lui Iron Man se suprapune cu vindecarea inimii (la propriu) şi cu vindecarea (echilibrarea) în relaţie. Simbolic vorbind, rana pe care a suferit-o iniţial la inimă reprezenta o “somatizare” a rănii emoţionale de care nu se ocupase atîta vreme. O dată manifestă această emoţie rănită, i-a deschis calea şi către puterea care îl va conduce pe drumul de întoarcere către originea problemei; Tony conştientizează abia către finalul poveştii lui Iron Man că este vulnerabil atunci cînd iubeşte. Din această perspectivă, povestea este ciclică: începe şi se termină cu inima. Iar noi trebuie să recunoaştem: fără inima rănită nu ar fi existat nici o poveste. 

În acelaşi timp, dilema lui Tony şi povestea lui Iron Man este bună pentru orice bărbat de astăzi. În cultura noastră actuală se exacerbează rolul fioros al bărbatului şi al puterii brute, fără empatie. Astăzi este considerat puternic doar cel care poate lovi un altul fără să se simtă sensibilizat de asta; iar această mentalitate este aplicată la scară din ce în ce mai mare. Puterea inimii de a echilibra lucrurile şi de a pondera puterile manifeste pe scena lumii nu este încă ascultată în patriarhatul pe care îl trăim. Din acest punct de vedere, Iron Man este povestea recuperării sentimentului în eroul raţiunii reci. În final, Tony Stark ajunge cu adevărat puternic.

În cultura cinematografică mai există o poveste care ilustrează concis un drumul asemănător: “Hero”.

Idealul ultim al luptătorului cu sabia.

Prima treaptă a măiestriei luptătorului

este unitatea dintre om şi sabie.

O dată ce această unitate este atinsă

chiar şi un fir de iarbă poate folosi drept sabie.

A doua treaptă este atinsă atunci cînd

sabia se află în inima luptătorului.

Chiar şi cînd nu o are în mînă

el poate lovi adversarul de la 100 de paşi

cu mîinile goale.

Treapta ultimă a luptătorului cu sabia

o reprezintă absenţa sabiei

atît din mînă cît şi din inimă.

Luptătorul a făcut pace

cu restul lumii.

El face legămînt să nu mai ucidă

şi să aducă pace în lume.