Criza regională și ecoul intern: cum conflictul Iran–Israel poate amplifica secesionismul în Iran

Revoluția islamică din 1979 a schimbat paradigma de politică externă de la Teheran, făcând Iranul un actor cu ambiții geopolitice regionale, inclusiv prin exportul propriei ideologii teocrate.

FOTO Arhivă

Fiind stat șiit, dar și persan, Iranul a încercat să penetreze Orientul Mijlociu, o mare de altfel arabo-sunnită, prin preluarea cauzei palestiniene cu un narativ care marjează pe distrugerea statului evreu. Aproape jumătate de secol distanță, spre deosebire de alți actori regionali, cum ar fi Egiptul sau Iordania, Teheranul a rămas singura putere cu o astfel de retorică asumată, fiind captivă propriei ideologii.

Rivalitatea strategică irano-israeliană are așadar decenii în spate, perioadă în care a cunoscut diferite etape, de la cooperare mutual-pragmatică (în timpul războiului irakiano-iranian), către escaladarea militară de astăzi.

Evenimentele post 7 octombrie 2023, care au vizat Hezbollah, Hamas, Jihadul Islamic Palestinian, Houthi și căderea regimului Assad, au creat cadrul propice pentru acțiunile militare israeliene împotriva Teheranului, implicit poate chiar forțarea schimbării de regim.

În acest moment, o paletă largă de scenarii sunt disponibile, de la eșecul Israelului în atingerea obiectivului până la un colaps masiv al leadershipului politic și militar iranian.

Cel din urmă scenariu, în funcție de impactul său, ar putea crea un vacuum de putere atât de dur, încât ar deschide o cutie a pandorei care să scoată la iveală vulnerabilitățile interne de sistem ale Iranului, creând ramificații de securitate în regiunea Orientului Mijlociu Extins.

Acest context ar încuraja mișcãrile secesioniste în regiunile de graniță ale Iranului, unde trăiesc cele mai active minorități cu aspirații separatiste: kurzii, balucii și arabii ahwazi. Posibilul vid parțial de autoritate poate fi exploatat de grupări separatiste pentru a recruta, a lansa atacuri sau a întări legături externe.

Astfel, în condiții de criză majoră, minoritățile marginalizate tind să vadă o oportunitate strategică. Pentru grupurile care se simt deja excluse din sistemul politic centralizat, cum ar fi kurzii (din vest), balucii (din sud-est) sau arabii (din sud-vest), actualul conflict ar putea reprezenta un moment favorabil pentru a-și (re)afirma revendicările. Pe fondul confuziei și haosului, ideea de autonomie sau secesiune poate părea mai realizabilă decât în condiții de stabilitate, iar cazul kurzilor din Irak este cel mai elocvent exemplu în acest sens. În mod special, populațiile sunnite (balucii și arabii) pot considera confruntarea cu Israelul – percepută de mulți ca o bătălie religioasă șiiți vs. ceilalți – o dovadă în plus a marginalizãrii lor din statul teocratic dominat de elitele șiiite persane.

Atât Israelul, dar și alți actori precum Arabia Saudită sau SUA, pot încuraja sau sprijini tacit (prin canale de informații sau finanțare) grupuri minoritare separatiste pentru a destabiliza Iranul din interior. Există deja precedente: sprijinul dat unor grupuri kurde sau baluce în trecut este cunoscut. Un Iran prins într-un conflict extern este mult mai vulnerabil la astfel de „războaie hibride” desfășurate prin exploatarea fisurilor etnice.

Dacă mișcările kurde și baluce din Iran se vor intensifica într-un demers clar pentru autonomie sau chiar independență, reacția Turciei și Pakistanului va fi una de opoziție fermă, motivată de temeri strategice și de precedentul periculos pe care l-ar putea crea în propriile teritorii. Ambele state vecine au propriile minorități etnice cu aspirații similare, iar apariția unor entități autonome în Iran ar echivala, din perspectiva lor, cu o amenințare directă la adresa integrității naționale.

Pentru Turcia, orice progres în direcția unei entități kurde autonome în vestul Iranului ar fi perceput ca o extensie a problemei kurde interne, o problemă pe care Ankara o gestionează printr-o combinație de represiune, militarizare și retorică naționalistă. Guvernul turc consideră că orice formă de autonomie kurdă – fie în Siria, Irak sau Iran – alimentează narativul PKK și riscă să revigoreze naționalismul kurd în estul Anatoliei. De aceea, dacă kurzii iranieni ar cere oficial autonomie sau și-ar declara o formă de autoguvernare, Turcia ar reacționa prompt. Cel mai probabil, Ankara ar intensifica cooperarea cu regimul de la Teheran pentru a contracara PJAK, filiala iraniană a PKK-ului, și ar justifica eventuale intervenții militare transfrontaliere ca măsuri „antiteroriste”. Această strategie ar urma modelul folosit deja în nordul Irakului și nord-estul Siriei, unde Turcia a efectuat incursiuni militare pentru a distruge avanposturi kurde. În plus, orice sprijin occidental sau israelian pentru kurzii iranieni ar fi imediat denunțat de Turcia ca un act de subminare a stabilității regionale.

În cazul Pakistanului, situația este la fel de delicată, dacă nu chiar mai explozivă. Provincia pakistaneză Balochistan este de decenii scena unei insurgențe baluce brutale, marcată de atacuri asupra infrastructurii și conflict deschis între forțele guvernamentale și separatiști. Dacă balucii iranieni ar reuși să obțină o formă de autonomie, acest succes ar avea un efect galvanizator asupra cauzei baluce din Pakistan. Islamabadul nu ar permite ca o astfel de dinamică să se instaleze. Reacția ar include consolidarea militară a frontierei, operațiuni comune cu Iranul pentru eliminarea rețelelor transfrontaliere și o campanie diplomatică activă împotriva oricărui sprijin acordat separatiștilor. Într-un scenariu extrem, dacă regimul iranian s-ar prăbuși în sud-estul țării, Pakistanul ar putea chiar interveni discret, trimițând trupe sau susținând miliții loiale ordinii existente pentru a bloca formarea unei entități baluce independente. Pentru Islamabad, nu doar suveranitatea națională, ci și controlul asupra resurselor bogate din Balochistan sunt în joc.

Astfel, în ambele cazuri, Turcia și Pakistanul vor acționa ca actori de contracarare activă a oricărei tendințe secesioniste sau de autonomie ridicatã în Iran. Din perspectiva lor, un Iran destabilizat, dar intact teritorial, este preferabil unui Iran divizat care ar putea genera valuri de revendicări teritoriale pe model etnic.

Sigur, punerea în practicã a unui asemenea scenariu presupune o serie de factori (de la slãbirea suficientã a leadershipului iranian, pânã la voința politicã a unor puteri externe) a cãror însumare propune un cocktail geopolitic cu impact pe termen lung și mediu.