Criticii de film între ei

La editura clujeană Tribuna a apărut recent un nou volum al criticului de film Ioan-Pavel Azap, care a publicat anterior peste zece cărți de cinema (pe lângă altele de poezie, proză și interviuri). De data asta, este vorba de un volum de convorbiri cu criticul și istoricul de film Tudor Caranfil (1931–2019).

Titlul cărții, „Vârstele criticului”, trimite evident la „Vârstele peliculei”, un veritabil brand pentru Tudor Caranfil, care și-a numit astfel o serie de volume și emisiuni televizate ce au încântat mai multe generații de cinefili români. De altfel, și coperta noii apariții editoriale, concepută de Eugen Moritz, omagiază cărțile de referință ale lui Tudor Caranfil, de la a cărui dispariție s-au împlinit patru ani pe 23 martie 2023.

După cum observă Ioan-Pavel Azap în argumentul volumului, convorbirile publicate acum reprezintă un schimb epistolar dezvoltat online, între finele lui 2009 și debutul lui 2011, și întrerupt „din motive nu foarte clare”. Însă dialogurile nu sunt nicidecum datate, căci cele 40 de răspunsuri și întrebări abordează deschis numeroase subiecte de interes perpetuu pentru cititorii atrași de critica cinematografică.

Provocat să vorbească despre anii copilăriei și formării sale, intervievatul își amintește de sălile de cinema din Galațiul natal (un „oraș cinematografic”), primele filme ce l-au marcat, revistele și rubricile de profil ale epocii sau repertoriile cinematografelor de atunci. Întrebat despre cea dintâi întâlnire a viitorului critic cu „Crucișătorul Potiomkin”, capodopera presonoră a lui Serghei Eisenstein, Tudor Caranfil rememorează savuros un episod din 1955, când pe atunci tânărul jurnalist de cotidian a participat la o proiecție bucureșteană a filmului în prezența unor bătrânei care se număraseră printre răsculații de pe crucișător din urmă cu jumătate de secol și se stabiliseră apoi în România (faptul istoric l-a inspirat și pe Radu Jude când a realizat excelentul scurtmetraj „Potemkiniștii”, lansat la Cannes în 2022).

Atunci când intervievatorul aduce în discuție cineaștii români notabili ai anilor 1950, Tudor Caranfil își mărturisește nu doar admirația față de opera lui Jean Georgescu, ci și idiosincrazia față de cea a lui Victor Iliu. De altfel, opiniile adesea în răspăr cu majoritatea criticilor – a se vedea și cazul „Reconstituirii” lui Pintilie – sporeau farmecul lecturării cronicilor sale de întâmpinare: „Cum reușește Caranfil să-l desființeze și pe ăsta?”, se întrebau, pe bună dreptate, cititorii.

Intervievatul își amintește de începuturile sale în critica de film și de incidentalele – dar, totuși, utilele – studii de la Institutul de Teatru (de unde a fost obligat să plece), de apreciații critici interbelici care și-au continuat activitatea după război, precum Ion Cantacuzino sau D. I. Suchianu (al căror discipol se considera tânărul cronicar) sau de confrații care au debutat în aceeași perioadă (cum era grupul de la „Contemporanul” – săptămânal cultural la care Tudor Caranfil avea să ajungă în deceniul nouă –, ce-i mai includea pe Ana Maria Narti, Călin Căliman, Alexandru Racoviceanu și Mihai Tolu).

Secțiunea cea mai consistentă – și cea mai valoroasă documentar pentru istoria cinematografiei autohtone – este cea care se referă la nașterea Cinematecii Române, al cărei ctitor a fost Tudor Caranfil (în acea vreme critic de film la „Informația Bucureștiului”). Povestea este captivantă și trebuie parcursă cap-coadă. Menționez doar că primul spectacol din seria „Serile prietenilor filmului” (din care s-a tras Cinemateca) a avut loc pe 24 februarie 1962, la cinematograful „I. C. Frimu” (ulterior „Capitol”) din bulevardul bucureștean „6 martie” (azi Elisabeta). Au fost proiectate atunci scurtmetraje de animație (primele trei cu Omulețul), mediumetrajul „O poveste ca-n basme” (sau „De dragul prințesei”) și lungmetrajul cu actori „S-a furat o bombă” (lansat la Cannes în anul precedent), toate realizate de invitatul special al evenimentului, Ion Popescu Gopo (cineast al cărui centenar îl aniversăm în 2023). La „Serile prietenilor filmului” a avut cel dintâi dialog cu spectatorii și Sergiu Nicolaescu, pe atunci inginer pentru efecte speciale la studioul de documentar Sahia Film. E un regizor de care, până la moartea acestuia, pe Tudor Caranfil avea să-l lege „chiar o frumoasă prietenie”, „fără ca, spre lauda senatorului-cineast, să fie condiționată de notele mele critice de după 1989, care nu l-au cruțat”.

Intervievatul mai discută, la invitațiile lui Ioan-Pavel Azap, despre prima sa carte de cinema („7 capodopere ale filmului mut”, 1966), tentativa sa de a scrie un scenariu de comedie, începutul frumoasei cariere cinematografice a fiului său, Nae Caranfil, sau festivalurile internaționale de film și întâlnirile prilejuite de acestea.

Spre final, convorbirile ajung, inevitabil, la profesia de critic cinematografic. La acest capitol, merită citat un fragment din ultimul (din păcate) răspuns al intervievatului, ales de Ioan-Pavel Azap pentru coperta IV a cărții sale: „Eu sunt un simplu consultant, cu care spectatorul se confruntă după consumarea filmului. Reprezint răspunsul pe care omul din public îl pune totdeauna la ieșirea din sala de proiecție aproapelui său: «Ei? Ce părere ai?». Și tu ești obligat să-i dai părerea ta sinceră, să scotocești în tine după adevărul și numai adevărul propriu, despre ceea ce ați văzut împreună. Altfel, dacă ridici un singur deget să măsori, prudent, de unde și cum bate vântul opiniei publice sau opiniei criticii oficiale, părerea ta devine compromisă prin conformism”. Este un crez căruia criticul Tudor Caranfil i-a rămas credincios până la capăt.

„Vârstele criticului” este o carte frumoasă și necesară, care se citește cu emoție, pe nerăsuflate.