Cristian Radu Nema: „Filmul nu este al meu, filmul aparține celor care se bucură de el. Filmul este al publicului, nu al autorului”

În cadrul celei de-a 17-a ediții a Festivalului Indie al Producătorilor de Film Independenți, care a început ieri, 12 mai 2023, la categoria Best Indie Producer for a Romanian Documentary Film sunt nominalizate producțiile „Too Close”, regia Botond Csaba Pusok, „Regele Mihai - Drumul către casă”, regia Trevor Poots și „Phoenix – Povestea”, regia Cristian Radu Nema.

Cristian Radu Nema

Cristian Radu Nema s-a născut în 1987, la Brașov. Este cineast, producător de film și fotograf. În fapt, singurul fotograf român acreditat pe Covorul Roșu la Festivalul de Film de la Cannes, începând cu anul 2009. Mare colecționar de filme românești și posesor al unei colecții impresionante de afișe de filme românești, care a fost expusă în holurile Facultății de Film din cadrul UNATC „Ι .L. Caragiale” București. A devenit doctor în cinematografie și media (cu distincția magna cum laude) în cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, sub îndrumarea prof. univ. dr. Manuela Cernat. A regizat şi produs mai multe documentare.

Proiectul „Phoenix – Povestea” reprezintă un film documentar de mare anvergură ce transpune, la ceas aniversar - șaizeci de ani -, spiritul și mesajul fenomenului cultural Phoenix într-un produs cinematografic. Filmul descrie istoria formației Phoenix care transcede traiectoria unei trupe rock și devine un simbol național care reflectă o stare, dar și un sistem de gândire transpus într-o scară de valori. Filmul nu este neapărat o narațiune despre membri formației și despre succesul acestora, ci descrie mai degrabă evoluția fenomenului Phoenix în trei mari ipostaze, plecând de la impactul muzical și ajungând la aspectele de ordin social și cultural, plasându-l totodată într-un soi de paralelism cu spațiul cultural european și internațional. Pentru formație, libertatea de a fi și de a se exprima au fost întotdeauna primordiale, lucru demonstrat pe parcursul celor șase decenii de viață și creație. Filmul este rezultatul unui proces de documentare foarte elaborat, care se întinde pe o perioadă de peste 15 ani. Realizatorul filmului, cineastul Radu Cristian Nema, este un apropiat al formației și autorul unor imagini de arhivă unice care nu au fost niciodată prezentate public sau încorporate în alte materiale video. 

Participi cu acest film, „Phoenix”, la IPIFF 2023. Ce crezi că înseamnă acest lucru?

În primul rând festivalul este o confirmare că există o familie. Industrie este un cuvânt ușor rece. După părerea mea, familie este cuvântul care trebuie folosit atunci când te referi la film, pentru că filmul este o artă foarte caldă, puternică, intimă. Este o creație de esență. Această comuniune care se realizează la un festival este ca o întâlnire de familie în duminica de Paști sau în ziua de Crăciun, pentru că sunt toți la masa care-i leagă. La cinematograf. Și toți vor să arate ce au mai bun. Vin îmbrăcați cu ce au mai frumos, prezintă filmele cele mai frumoase pe care le au. Este ocazia pentru care unii trag un an, doi, trei. Trag numai pentru acele câteva zile de festival. Festivalul este de multe ori sensul unui parcurs de trei sau cinci luni, un an sau doi, când știi că poți să mergi cu filmul acolo, poți să te întâlnești cu cei care au făcut filme și ei. Nu vreau să intru abrupt într-o analogie cu o emisiune pe care o ascultam aseară, în drum spre București, apropo de sens, dar la radio începuse o conferință a părintelui Galeriu, care aborda viața, ființa și sensul ei. Un domeniu pe care îl iubesc mult prea mult ca să trec în grabă prin el. Ce vreau să spun este că dacă nu există un sens, nu ai un scop, nu ai tragere să faci ceva, tot drumul își pierde sensul.

Ce te-a atras la proiectul acesta „Phoenix – Povestea”?

Un proiect poate lua naștere din două direcții total opuse, din punctul meu de vedere. Te duci tu către subiect sau subiectul îți impune să faci filmul, cartea sau opera despre el. Sergiu Nicolaescu, Nicolae Covaci, Gheorghe Zamfir, la fel ca multe personalități din spațiul cultural, cred că și Nichita Stănescu, și-au iubit țara și s-au exprimat prin poezie, respectiv prin muzică și film. Sergiu Nicolaescu spunea: „Eu nu m-am făcut regizor și am început să caut subiecte. Hai să fac film istoric! Filmul reprezintă modul în care mă raportez la România, modul în care o iubesc. Am vrut să exprim această iubire prin film”. Gheorghe Zamfir, la fel: „Mi-am exprimat iubirea de România prin sunetul naiului”. Am făcut această paralelă pentru că nu am încercat să fac un film ca să caut un subiect și apoi să-l dezvolt. Subiectul s-a dezvoltat în mine atât de mult, încât s-a transformat în film documentar. Întâi trebuie să trăiesc, să respir tema respectivă și apoi tema automat se transformă. Acea legătură pe care o ai cu tema respectivă se transformă în filmul respectiv, nu invers. Hai să fac un film! Despre ce să fac? Iau tema și o dezvolt și o documentez. Nu. Întâi o trăiești și restul e o chestiune de timp.

Ce te-a atras la trupa Phoenix? Muzica sau... altceva?

Nu neapărat muzica trupei, cât personalitatea membrilor ei. Am fost influențat de personalitățile mari, puternice. Felul meu de a fi m-a atras către ei. Modul în care ei au pus problema, dorința în fața a orice, prețul pe care l-au plătit. Liderul trupei spunea: „Poți să ai orice, plătește prețul!” Pe mine acest tip de gândire m-a influențat. Vrei să faci un lucru, îl dorești, îl iubești, și treci de orice barieră ca să-l faci. Aplecându-mă către această temă, fără să-mi dau seama, au trecut deja 15 ani. De 15 ani sunt alături de ei și am filmat multe lucruri despre care nu am știut că vor deveni un film. S-au adunat materiale. M-am trezit în fața a zeci de ore de film și sute de fotografii și mi-am dat seama că ele trebuie doar să se întâmple. Să devină un film. Era acolo totul. Nu am spus acum 15 ani: „Hai să fac un film!” Să întreb în stânga și în dreapta. Nu. Filmul s-a autocreat.

Nu pot să nu te întreb, fiind vorba despre un Festival al Producătorilor de Film Independenți, cât de dificil a fost pentru tine să găsești fondurile necesare producerii acestui film?

Am fost influențat foarte mult de câteva clipe pe care le-am petrecut acum patru ani, în 2019, cu Quentin Tarantino. Am, prin natura meseriei, șansa unor întâlniri de genul acesta, chiar și pentru zece secunde, pentru cinci minute sau o oră. Și acele câteva clipe m-au influențat cât o școală întreagă. La un moment dat, la Cannes, el spunea: „Nu aștepta să ai milionul acela de euro sau bugetul ăla aprobat și să vină milioanele de euro ca să faci proiectul în care tu crezi! Începe, pornește și el se va crea”. Dacă acel film trebuie să se nască, dacă acel proiect trebuie să prindă viață, el va prinde. Banii vor veni, partenerii vor veni. Lucrurile se vor întâmpla. Trebuie tu să crezi că nu depinzi de acel buget. Nu bugetul acela îți face filmul. Sunt mulți care spun că-și doresc milioane de euro. Să zicem că vine cineva și le dă, dar fac ei filmul acela de Oscar? Nu trebuie să fie creația influențată de partea materială. Sigur că da, e la mijloc, dar nu este suficient, nu e cheia, nu e rețeta. Nu este tot ce e nevoie ca să creezi. Mulți se ascund în spatele acestei foarte dificile laturi ale producției, ale bugetului, ale posibilității materiale. Niciun moment nu am crezut că „Phoenix – Povestea” va putea avea o premieră chiar la Sala Palatului. Niciun moment nu am crezut că voi merge în peste douăzeci de orașe din țară în prezența membrilor trupei, a liderului, a membrilor consacrați din toate generațiile. Exact analogia pe care o pomeneam mai devreme. S-a autocreat. Ca să se întâmple exact ca la carte ar fi fost nevoie de un buget enorm. Nu trebuie să spun eu, e de la sine înțeles. Dar am aplicat acel tip de gândire, crezi în proiectul acela și el va lua naștere prin cei care cred în el. E vorba despre comuniunea oamenilor de care vorbeam la început. Familia. Toți spectatorii acestui film. Ei au făcut filmul. Filmul nu este al meu, filmul aparține celor care se bucură de el. Filmul este al publicului, nu al autorului.

Ce frumos că faci această afirmație! Mi-aduc aminte de regizorul Sergiu Nicolaescu și de faptul că spunea mereu că filmele lui sunt în primul rând pentru public. Ai aceeași credință?

Sergiu Nicolaescu credea în libertatea de a face ce-ți dorești, indiferent de vremurile pe care le trăiești. Libertatea de a face ceva în care crezi. Opera ta este pentru public. Sunt foarte puțini creatori care au cantitatea calității. Acel public este și calitativ, nu doar calitativ. Fac mai multă analogie cu acest film apropo de public, pentru că am văzut cum veneau oamenii să-i îmbrățișeze pe Nicu Covaci sau pe Ovidiu Lipan, pe Baniciu sau pe Mony Bordeianu. Ce fericiți erau după ce vizionau filmul. Modul în care îți răspunde publicul este nivelul operei tale. Publicul îți mulțumește pentru ce-i oferi. Un produs care-i creează o stare, care-l bucură. Beneficiază de ceva. În momentul în care publicul primește din partea ta ceva, prezența în sală, prezența la cinema, ideea că el este acolo înseamnă mulțumirea lui pentru ce i-ai oferit. Tema asta ne impune ideea de diferență între generații. De multe ori am realizat, și continuu să fac asta, că este vorba despre moștenire. Am avut șansa să lucrez cu personalități dintr-o altă generație și simt că am o datorie de a duce mai departe ceea ce mi s-a oferit necondiționat. Doamna Manuela Cernat mi-a fost conducător de doctorat, este una dintre personalitățile din spațiul cultural pe care o iubesc foarte mult, și faptul că a condus acea lucrare pentru mine a fost o responsabilitate foarte mare. Încrederea primită mă onorează. Și dumneaei îmi povestea cum în anii de început ai carierei ei a avut întâlniri cu Paul Călinescu sau Jean Georgescu. Diferența aceea de generație e o moștenire care trebuie dusă mai departe. Am o responsabilitate de a duce mai departe ce am primit și cu Phoenix, și cu Sergiu Nicolaescu și toate celelalte. Moștenirea culturală pe care o primești este un act de responsabilitate pe care trebuie să-l conștientizezi. Ne-am bucurat de muzica și opera cuiva, de filmele unui regizor, dar trebuie să dai mai departe din ceea ce știi. Doar generațiile se schimbă. Emoția care se naște dintr-o operă de artă e aceeași. Diferă doar haina ei. O îmbraci într-un film de epocă sau o operă rock sau într-o expoziție de pictură. Emoția e ceva ce nu se vede, nu e palpabilă, nu e traductibilă. Dacă un tablou, o carte, un film îți dă o emoție, aceea e definiția artei. Trebuie să dai mai departe, să transmiți.

Ca sunt, din punctul tău de vedere, criteriile unui film bun?

Un alt profesor pe care trebuie să-l invoc, apropo de șansa de a avea oameni de la care să învăț, Mihai Bandac, atunci când ne punea să desenăm la cursuri la școală, spunea că nu există mai bun sau mai rău. Poate fi mai expresiv, poate să-ți transmită mai mult sau mai puțin, dar nu există mai rău sau mai bun. Avantajul în artă este că 1 + 1 pot face și 2, și 3, și 4. Atunci când se întâlnesc cinci oameni care susțin că 1 și cu 1 fac 2 și tot așa, acea discuție care se naște între ei este în esență motivul pentru care arta poate fi ceva infinit, nu o poți limita în timp și spațiu. Nu poți să spui că filmul acesta este de 9,30, celălalt este de 8,40 și atunci clar cel de 8,40 e mai puțin bun sau mai prost, sau mai rău, decât cel de 9,30. Nu e matematică, nu e cuantificare, nu se poate ierarhiza. Momentul care nu este cuantificabil este practic începutul, acolo începe frumusețea. Arta nu este domino. Este un fel de fi și de a respira și de a trăi.

„Phoenix – Povestea” este un film documentar, dar tot a trebuit să gestionezi activitatea multor oameni și să te asiguri că totul se desfășoară conform planurilor tale. A fost greu? A fost ușor?

În primul rând a trebuit să rezonez eu cu ei și ei cu subiectul. Dacă minimum aceste două condiții nu ar fi fost îndeplinite nu puteau participa la un astfel de film. Ca la orice alte creații, trebuie să rezonezi cu subiectul, pentru că nu poți să faci ceva artificial, nu poți să faci ceva forțat. Or, cei cu care am lucrat au rezonat cu mine și cu dorința mea de a da naștere acestui proiect și apoi au rezonat cu subiectul în sine și au înțeles că eu nu fac nici pentru mine, nici pentru film, ci fac pentru ei și pentru a putea scoate în lumină partea lor de creație din film. Scenografia a fost creată excepțional de Oana Cocea, fiica lui Dinu Cocea. Ea este scenograf și creator de bijuterii la Paris. A venit și a stat în țară câteva luni și a creat acele cantafabule și decoruri. La fel costumele pe care le purta Muza din film au fost făcute tot de Oana în timp ce asculta piesele celor de la Phoenix. Era pe scenă și spunea: „Tu acum trebuie să te îmbraci în alb și să porți eșarfa asta”. Sunt create pe loc. S-a creat acea stare care i-a dat posibilitatea să facă acea rochie, acel decor. La fel și actorii, la fel și ceilalți. Mă gândesc și la latura logistică. La cel pe care l-am sunat în duminica de Florii, nu voi uita niciodată. Ploua și la ora 8 dimineață, era cu mine cu duba la Ploiești să luăm materialele pentru a construi decorurile în Săptămâna Patimilor care urma. Cine ar fi lăsat totul ca să ajute? Cine ar fi plecat de acasă într-o astfel de duminică, să lase totul doar pentru că rezona cu subiectul? Motivația trebuie să vină întotdeauna din interiorul tău, nu din exterior. Trebuie să plece de la tine către ceea ce faci, nu de la ceea ce trebuie făcut către tine, pentru că dacă direcția este inversă nu ești decât cineva care un executant și atât. Direcția trebuie să fie de la tine către ceea ce vrei să faci, este esențial. Dacă e invers tu nu dai și nici măcar nu iei.

Cât de importantă este existența unui festival de film destinat în exclusivitate producătorilor, așa cum este IPIFF?

Este vitală. Este motivul pentru care tu vrei să faci ceva. Am avut un documentar prezentat cu prilejul Zilei Europei despre niște artiști vizuali din Brașov și după ce am prezentat documentarul acesta la cinematograful din Brașov, i-am chemat pe scenă și am pus o întrebare la care eu încă nu am găsit răspunsul din multele dialoguri pe care le-am avut cu mulți oameni din domeniu: Arta o faci pentru tine sau pentru public? Opt artiști au avut opt răspunsuri diferite. Asta nu înseamnă că există răspunsul. Dar revenind la întrebare, festivalul poate fi acea motivație pentru care tu creezi. Poate fi doar ideea de a-l arăta unei persoane dragi. Poți  să muncești zece ani doar ca să stai două ore cu cineva care să vadă ce ai făcut, acel film, sau să citească acea carte, să vadă acea fotografie. Dacă el creează tot mecanismul interior ca să faci acea operă, atunci totul e îndeplinit, totul e suficient. La IPIFF întâmplarea face că am mers de la prima ediție. Am fost voluntar. Și i-am întâlnit pe Andrei Blaier, Geo Saizescu, Sergiu Nicolaescu, Nae Caranfil. Totul se poate rezuma la ideea de motivație, de sens, de scop. În absența lui, totul cade.

De când te știu am vrut să te întreb, iar acum am această șansă. Cum ai ajuns să fii singurul fotograf român la Festivalul de film de la Cannes?

Prima dată când am răspuns la întrebarea aceasta am făcut-o prin două cuvinte: Mi-am dorit. În anul I sau II am fost prima dată, în 2009. Mulți colegi mă ironizau. Dorința de a face ceva este din punctul meu de vedere, ca și la acest film cu Phoenix, ca și la acel studiu cu Sergiu Nicolaescu, și cărțile pe care le-am făcut, și documentarul dedicat manuscriselor lui Eminescu, academicianului Alexandru Surdu, au fost pentru că mi le-am dorit. N-am știut că mi le doresc. Poate că nici după ce au fost gata nu mi-am dat seama că ele trebuia să se întâmple. Pasiunea mea pentru arta imaginii, pentru film, s-a împletit perfect, în primii ani de școală, cu a face fotografii oamenilor de film. Era o combinație atipică. Să faci fotografii oamenilor de film. Energia pe care ei ți-o dau, respirând același aer cu ei, având contact vizual, poate schimbând chiar două vorbe, este o energie pe care nu poți s-o traduci. O dată am avut o întâlnire cu un actor foarte mare și nu erau telefoanele de astăzi ca să faci un selfie. Pasionat de fotografie, aveam aparatul meu, dar în ziua aceea, în momentul acela, nu. I-am spus ce rău îmi pare că nu putem face o fotografie. El m-a făcut să înțeleg ce înseamnă acea fotografie. Fără să-și dea seama mi-a dat definiția ei. „Nu e nevoie să faci poză cu mine. Dacă momentul acesta îți rămâne în suflet înseamnă că are valoarea cuvenită. Dacă e nevoie să faci o fotografie ca să-ți aduci aminte că noi ne-am întâlnit și doar când o vei revedea îți vei aminti, atunci nu e bine. Înseamnă că întâlnirii mele cu tine nu i-ai dat sensul cuvenit”.

Mulțumesc pentru interviu și pentru tot ceea ce mi-ai împărtășit cu atâta generozitate!