Cristian Măcelaru, concert de primăvară la Ateneu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cristian Măcelaru, un foarte bun tânăr dirijor, care activează în SUA, a dirijat la Ateneu un program foarte interesant, deşi, la prima vedere, nu părea ceea ce limba de lemn ar numi "ofertant". Primele simfonii ale lui Beethoven şi Şostakovici, plus César Franck. Ca să fiu sincer, m-a atras, în primul rând Şostakovici. După ce a început concertul, m-am felicitat pentru alegere, pentru că am înţeles mai multe.

  

Articol apărut pe blogul Despre Opera

În primul rând, prima simfonie a lui Beethoven ar putea fi la fel de bine denumită drept Simfonia Nr. 42 de Mozart sau Simfonia Nr. 107 de Haydn, într-atât de respectuos faţă de clasicism a fost compozitorul german cu muzica vremii lui. Despre muzica lui Mozart se foloseşte desori metafora că ar fi "un zâmbet peste care care se aşează o lacrimă". Asta înseamnă, de fapt, că muzica lui respectă cu stricteţe forma clasică, dublată de o inventivitate extraordinară a melodiei, dar ascultând-o aşa cum ai citi o carte "printre rânduri" vei descoperi sentimente puternice din care tristeţea nu lipseşte. O ambiguitate care defineşte geniul. Beethoven face tranziţia către romantism, un curent în care sentimentele sunt strigate, iar forma rămâne în planul secundar. În cazul primei simfonii însă, suntem la începutul creaţiei acestui nou limbaj muzical. Prima simfonie seamănă cu acelea ale lui Mozart dar e şi diferită: e sumbră pe alocuri, eleganţa exprimării nu mai este un scop în sine, ci doar un reper, de care compozitorul nu se îndepărtează prea mult, dar nici nu-l absolutizează.

Mai merită spus că orchestrele româneşti nu excelează în Mozart, dar se descurcă destul de bine cu Beethoven, unde însă ştacheta ridicată de imenşi dirijori (Karajan, Furtwängler, Bernstein, Toscanini, Böhm, Szell, Klemperer, Walter etc. - şi n-am numit decât "clasicii") este atât de înaltă, încât nici acesta nu este repertoriul lor preferat. Cum Simfonia Nr. 1 de Beethoven este undeva într-o zonă mai obscură din punct de vedere stilistic, pariul propus de Cristian Măcelaru a fost câştigat, fără probleme.

Dar asta pentru că dirijorul Cristian Măcelaru este adeptul obiectivităţii şi al rigorii. N-a propus o viziune personală, într-o lucrare unde nu multă lume percepe acest lucru, ci respectarea partiturii şi a articulaţiei compoziţiei. Sunetul dens şi culoarea pregnantă a Orchetstrei Filarmonicii "George Enescu" au fost folosite în avantajul tuturor, iar rezultatul a avut coerenţă (excelent Cătălin Desagă, concert maistrul, care a prelungit în orchestră această obiectivitate) şi a sunat într-adevăr a Beethoven, dar şi a Mozart, într-un dozaj cât se poate de reuşit.

Au urmat apoi Variaţiuni simfonice pentru pian şi orchestră de César Franck, la pian fiind veteranul Dominique Merlet, fost elev al Nadiei Boulanger (dar ce mare muzician nu a fost elevul Nadiei Boulanger?) şi mare profesor de pian, înainte de a fi el însuşi egalul Marthei Argerich acum aproape 60 de ani, la un concurs de pian. Lucrarea lui César Franck nu pune în evidenţă virtuozitatea (greu de cerut unui solist în vârstă de 77 de ani), ci inteligenţa, variaţiunile având ele însele o tentă pedagogică în multe locuri. Impecabil a fost cuvântul de ordine al acestui număr din program, plusat cu un bis excelent, din Debussy, redat cu o sensibilitate ce ţine tot de un limbaj, al idiomului francez, impresionist. Dincolo de acest moment, cu adevărat poetic, aceste variaţiuni aveau însă şi rolul de a face legătura cu ultima parte a concertului de la Ateneu.

Pentru că prima simfonie a lui Şostakovici nu este altceva decât tot un punct de plecare pentru un nou limbaj simfonic al unui compozitor, care este considerat astăzi drept Beethoven al secolului XX. Şi, poate, pentru a înţelege mai bine această primă simfonie, e bine s-o vizitezi mai întâi pe a cincea. Pentru că în prima parte a acestei prime reuşite simfonice regăsim aproape toate ideile fixe ale lui Şostakovici: şi valsul, şi solo-ul de fagot şi marşul, toate atât de apăsătoare mai târziu, oprimate de totalitarism, dar care aici ne apar senine, încă neîncovoiate de nimic. E doar modernitate, care te duce cu gândul la opera lui de mai târziu, Nasul, anticipând ritmic, ca într-un soi de trailer, tribulaţiile funcţionarului Kovalev în periplul său pe la toate autorităţile pentru a-şi recupera nasul dispărut. Nu există încă sarcasmul, ci doar satira cuminte şi autoironia. Există influenţe, da, de la Stravinsky (Le sacre du printemps, pe care o vom putea asculta curând cu Christian Badea), dar, pentru o dată, nu pleci din sală strivit.

Şi aici, Cristian Măcelaru a condus în aceeaşi manieră riguroasă, atent la detalii, fără sublinieri, lăsând muzica să vorbească de la sine. Orchestra a livrat cu promptitudine, omogenitate. Ascultând apoi înregistrări ale aceleaişi simfonii, mi-am dat seama că există un joc al contrastelor care ar fi putut face încă şi mai captivantă seara, dar, în ansamblu, a fost o rendiţie bună a acestei capodopere de început a compozitorului sovietic.

Un concert deosebit, în afara rutinei tipice de Paşte, evitarea programării unui recital de muzică sacră a avut nişte merite. Acelea de a ne reaminti cum arătau Beethoven şi Şostakovici la 25, respectiv 19 ani, în primăvara vieţii lor, inventând idiomuri care au schimbat lumea...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite