Crimele mele. Despre un argument care nu ţine

Adrian Cioroianu este o personalitate inconfundabilă în peisajul României de astăzi. Om cultivat, inteligent, bun vorbitor, publicist şi scriitor, mi-a fost întotdeauna mai mult simpatic. Acum însă a reuşit să mă surprindă în sensul amar al cuvîntului.

Toată ziua bună ziua fac cultură ”serioasă” şi aproape nimic altceva. Citesc articole, discut despre literatură şi despre polisul din România şi din Ungaria, ascult simfonii şi opere, traduc şi scriu. După o zi de lucru, simt nevoia să mă destind prin fotbal sau prin televizor. Cum fotbal, eu şi prietenii mei, avem de două ori pe săptămînă, la televizor mă uit mult mai mult. Din Minţi criminale, NCIS, Castle, Crimele din Midsomer sau Foyle aş putea să-mi dau doctoratul.

Dar, desigur, nu numai la aşa ceva mă uit. Deşi mi-e lehamite de incultura, nesimţirea, inepţia, mîrlănia ”analiştilor politici” (cinste excepţiilor, nu sunt multe), cîteodată butonez pe-acolo vrînd-nevrînd. 

Aşa şi duminică seara, cînd am ajuns la o emisiune unde a fost vorba despre situaţia din Ucraina. Nu ştiu ce modă imposibilă îi împinge pe moderatorii emisiunilor de acest gen să cheme acolo şase invitaţi, iar apoi să-şi urmeze agenda politică. Aici, doamna care a condus serata a întrebat cu o naivitate prefăcută dacă disputele dintre preşedinte şi prim-ministru sunt de natură să clarifice ce se întîmplă. Păi dacă lumina vine din noaptea cea mai beznatică, atunci sigur că da.

Să trecem însă. Dintr-odată, Claude Karnoouh întreabă oare cine va suporta cheiltuielile războiului dacă Doamne fereşte şi România va avea parte de el. Atunci, Adrian Cioroianu sare ca ars şi începe să urle de ce nu e îngrijorat ”dom profesor” de faptul că Franţa vinde nave militare Mistral Rusiei. Karnoouh încearcă să spună (o observaţie de bun simţ) că el nu reprezintă aici Franţa, dar Cioroianu nu vrea să-l audă. El are idei puţine şi fixe: Franţa vinde nave militare Rusiei, iar ”dom profesor” se preface că îl doare soarta României.

Am rămas pur şi simplu siderat. Nu ştiu care sunt idiosincraziile sau chiar adversităţile dintre Adrian Cioroianu şi Claude Karnoouh şi îmi dau seama prea bine că un om căruia îi place să epateze îi poate răni pe mulţi. Totuşi, reacţia lui Cioroianu mi s-a părut simptomatică. De cîte ori nu mi se crede ceea ce spun numai pentru că sunt maghiar? De cîte ori nu trebuie să repet ceea ce am spus, ştiind aproape sigur că interlocutorul meu nu mă va crede? De cîte ori mă văd identificat cu idei în care nu cred, cu gesturi care nu mă caracterizează, mai mult, pe care îi detest doar pentru că limba mea maternă e alta decît cea a majorităţii? Dar de cîte ori nu m-am amăgit (cu apă rece, îmi vine să mă gîndesc cînd văd asemenea scene) că există totuşi oameni care m-ar putea înţelege?

Dar nu e vorba despre mine aici. E vorba despre un intelectual român care se ceartă cu unul francez numai pentru că acesta din urmă este francez. Şi oricît de răsărit este Adrian Cioroianu, tot nu pot să spun altceva decît că naţionalitatea sau cetăţenia unui om n-are nimic de-a face cu valabilitatea argumentelor sale, cum de altfel s-a văzut şi în emisiune, unde n-au fost doi oameni care să fi avut aceeaşi părere, deşi în afara lui Claude Karnoouh toţi erau români verzi.

Nu ştiu la ce concluzie a ajuns discuţia, dacă a ajuns la vreuna. Eu, unul, m-am întors la crimele mele.