
„Così fan tutte” de Mozart, un brio la Sala Radio
0O veche tradiție pare a se relua la Sala Radio. Aceea a operelor în concert, îndeosebi din repertoriul care nu figurează pe afișele Operei din Splai. Dacă fac o scurtă și incompletă retrospectivă a ultimilor cca 60 de ani amintesc de „Forța destinului”, „Turandot”, „Ernani”, „Andrea Chénier” sau după 1989, „Macbeth”, „Gioconda”, „Rigoletto”, „Simon Boccanegra”, „Puritanii”, „Ora spaniolă”, „Copilul și vrăjile” etc. Cu Spiess, Stavru, Herlea, Enigărescu, Tumagian, Petean, Lucaciu, Eugenia Moldoveanu, Slătinaru, Moșuc, Pally, Donose, Florei, Crăsnaru, Gabor ș.a. Ce nume! Pro memoria. Tradiția ar putea continua cu regularitate, evitând hiatusurile, iar Editura Casa Radio ar putea grava pe CD ceea ce n-a produs până acum.

În ultimele zile ale lui ianuarie, surpriza a fost că s-a dat „Così fan tutte”, cu concursul Orchestrei de Cameră Radio. Cine a lipsit atunci a avut ce pierde. Cine a plecat la pauză a greșit fundamental. Poate unii melomani au ascultat la Radio în transmisiune directă o serată exemplară de operă comică în concert!
Mă refer mai întâi la bagheta libanezului Toufic Maatouk, cunoscută de mai multă vreme în București. A afișat un spirit consistent atașat clasicismului mozartian, printr-o cunoaștere amănunțită a sensurilor scriiturii, a relaționării cu libretul lui Lorenzo Da Ponte, cu rezultantă într-o alertețe a tălmăcirii discursului muzical, venită și dintr-un temperament adecvat. A găsit orchestra într-o optimă formă, care i-a înțeles rostuirea tempourilor și a cântat cu acuratețe. Omogene au fost și rarele intervenții ale coriștilor pregătiți de Ciprian Țuțu, dirijorul Corului Academic Radio. Raporturile instrumentiștilor cu aceștia, de fapt cu toți cei șase soliști au fost echilibrate ca proporție sonoră, grație șefului de orchestră.
Distribuția internațională a fost bine gândită ca vocalități specifice. S-a intrat alternativ în scenă în funcție de necesități, s-au sugerat atitudini, relaționări între personaje, s-au folosit deghizamente sumare. Nimic nu a fost static, înțepenit.
Dacă ar fi să ordonez amploarea vocilor ascultate din sală, ar rezulta Ferrando, Fiordiligi, Don Alfonso, Dorabella, Guglielmo, Despina dar, cum spuneam, bagheta a făcut ca diferențele să nu se simtă, cel puțin în linii mari.
Din unghi stilistic, pregătirea muzicală s-a arătat exemplară la cântăreți, la orchestră, la cor. De la sonoritățile filigranate până la cele de forță, de la agilitățile bine conduse la frazele de linie și modelările lor de sunet, totul s-a dovedit bine preparat.
Fioridiligi a fost soprana Andreea Soare, care a mai interpretat rolul la Opera Națională București, în spectacolul de premieră a noii producții din 2016. Am recunoscut vocea bogată timbral, strălucitoare în registrele central și înalt, cu acute pătrunzător expuse, dar și nuanțate până la înmuiere (Si bemol), la care s-au adăugat notele grave ameliorate sonor față de prestația de care aminteam. Au trecut nouă ani de studiu, s-a dobândit experiență de cânt! Mai remarc lejeritatea vocalizelor, totul detectabil încă din aria „Come scoglio” a primului act. Păcat că a lipsit Rondo-ul „Per pietà, ben mio” din actul secund. Nu a fost singurul „salt” din lectura preferată de Maatouk, s-au eludat și diverse recitative, o arie a lui Ferrando („Ah io veggio quell'anima bella”)… Se mai practică.
Surioara Dorabella a primit interpretarea mezzosopranei Lilia Istratii din Republica Moldova, deseori prezentă pe afișele bucureștene și nu numai. Are un glas înveșmântat în lirism plăcut și după un început discret în care și intonația a suferit întrucâtva, a rostit viguros recitativul „Ah scostati”, premergător ariei „Smanie implacabili”, un Allegro agitato rostit parcă dintr-o singură răsuflare. A continuat cu bune intenții de expresie.
Cred că vârful vocalist al serii a aparținut tenorului italian Marco Ciaponi (Ferrando), timbru eminamente liric, rotund, plăcut, cu frazare fluentă debordând de italianità, cum era de așteptat. Mă refer îndeosebi la construcția și configurarea arcelor melodice, la plasarea accentelor la locurile lor pentru dăruirea de sensuri frazelor, la rostirea verbului. Includ în cele anterior notate și nuanțările. Aria „Un aura amorosa” (primul act) a avut moliciuni de catifea, dolcezza în zona înaltă, iar recitativul „In qual fiero contrasto” și cavatina subsecventă „Tradito, schernito” (actul secund) au reprezentat un minunat edificiu belcantist aterizat direct în inima clasicismului vienez. Un model.
În rolul Guglielmo l-am revăzut pe tânărul bariton Cristian Ruja, acum supus încercărilor unui spațiu auditiv amplu. A frazat fluent, inteligent și și-a expus spre final note înalte puternice. Rămâne un cântăreț de perspectivă.
Personajul Despina a revenit italiencei Caterina Di Tonno, vivace, zglobie, mai mult o voce muzicală de subretă decât de soprană lirico-lejeră. Pe cât de insonoră în registrul grav, pe atât de diafană în restul ariei „In uomini, in soldati” (actul I), delicioasa artistă a fost extra-firavă în acutele ariei „Una donna a quindici anni” (actul al II-lea).
Respectând ordinea din distribuție, închei înșiruirea cu basul Iustinian Zetea (Don Alfonso), un glas robust, cu structură omogenă, aplomb și numita italianità în întreaga partitură, cu subliniere a redărilor de umor subtil.
Aș nota și câteva secvențe de specială atenție, cu plus și minus. Numesc astfel terzettino Fiordiligi-Dorabella-Don Alfonso „Soave sia il vento”, precum o elegie deja nostalgică, apoi ușorul decalaj din debutul terțetului Ferrando-Guglielmo-Don Alfonso „E voi ridete” sau éclat-ul încheierii primului act. Din cel secund subliniez cu totul aleator, dintre multele reușite ale serii, delicatețea duetului „Prenderò quel brunettino” (Fiordiligi-Dorabella), umorul duetului Dorabella-Guglielmo („Il core vi dono, bell' idolo mio”) sau finalul cu cor, triumf al împăcării și iubirii.
„Così fan tutte” la Sala Radio 2025 – un succes remarcabil.