Complicitatea noastră

Tăcerea din metroul bucurestean FOTO Eli Driu / f64.ro

Duminică seara, România îşi trăgea sufletul, e vară, e sfârşit de august. Într-un studio de televiziune, jurnalistul Mălin Bot se uită în ochii fiului lui Dumitru Tinu, Andrei, şi îl întreabă: Nu vă deranjează că PSD este condus de un condamnat penal? Tânărul pesedist priveşte senin, candid, neperturbat în sinele său, şi răspunde: Nu mă deranjează deloc! Dimpotrivă, i-am dat votul meu de încredere!

Undeva, tot în România, la Bucureşti, o coadă ca-n vremurile „bune“ la permise auto. Preşedintele Senatului României, Tăriceanu Călin Popescu, sare peste rând. Ultimele declaraţii ale sale sunt de genul „Coada nu este stilul meu!“. Dar asta nu ne miră. În schimb, reacţiile celor de la coadă sunt în favoarea acestuia, ceva de genul: Lasă, dom'le, că el nu e sărman ca noi, n-are timp să stea la coadă, conduce ţara, e omul numărul 2 în Stat! e Domn, lăsaţi-l în pace! 

Mai la începutul verii, la Baia Mare s-a strigat în faţa poliţiei, unde era ţinut în arest preventiv primarul proaspăt ales, că „Cherecheş, nu uita, Baia Mare e a ta!“ Că este vinovat sau nu va stabili procesul care este în desfăşurare. Tabloul oferit de pensionarii cu plase a fost de o tristeţe amară. Terorizaţi şi manipulaţi de toţi politicienii care s-au perindat la putere, pensionarii trăiesc într-o permanentă stare de asediu. Zi de zi, sunt ameninţaţi că nu îşi vor primi pensiile amărâte. Tot ce pot face cu pensiile lor este abia să îşi acopere costurile mendicamentelor care îi ţin în viaţă. Mătuşile şi buncile lasă averi impresionate, în vreme ce procurorii iau urma banilor şi drumul se împotmoleşte pe sensul unic al Corupţiei. Exemplele de genul acesta pot continua pagini întregi. Contorsionările post-decembriste nu s-au estompat în timpul care s-a scurs din decembrie 1989. Dimpotrivă. Complicitatea, mica şi marea complicitate, împreună cu lipsa unei culturi politice şi civice au accentuat disfuncţionalitatea societăţii. Dar:

Noi suntem pesediştii, liberalii, alde-işti, pmpiştii, mzeciştii, usebişti, useriştii. Noi suntem funcţionarii, poliţiştii, medicii, asistentele, pompierii, lucrătorii de la Salubritate, infirmierele, dentiştii, rezidenţii, constructorii, elevii, studenţii, profesorii, vânzătoarele, femeile de serviciu, portarii, avocaţii, procurorii, judecătorii. Noi suntem actorii, poeţii, prozatorii, regizorii, producătorii, balerinele şi balerinii, muzicienii, maneliştii, pictorii, IT-iştii. Noi suntem infractorii, gardienii, puşcăriaşii, denunţătorii, vinovaţii şi nevinovaţii. Noi suntem taximetriştii, vatmanii, şoferii. Noi suntem şpăgarii, şpagangii, mituitorii, proxeneţii. Noi suntem jurnaliştii, editorialiştii, editorii, redactorii, reporterii. Noi suntem torţionarii, victimele şi călăii. Suntem în acelaşi timp, paradoxal, victime şi călăi.

Tăcerea. Pe ea s-a construit paradoxul ăsta de victimă-călău. 

Nu, nu este o pledoarie pentru o vină generală, generalizată. Vina e individuală. Şi cu toate astea, pâcla asta în care vieţuim, semiorbirea asta, e rodul complicităţii când difuze, când atât de la vedere, flagrantă. Paradoxal, suntem victime şi călăi în acelaşi timp. Vorbim despre „ei“, marii corupţi, politicienii, corupţii mici sau mari, ca şi cum nu sunt parte din noi, ca şi cum nu s-au urcat sus în vârful piramidei pe tăcerile noastre, laşităţile noastre, închisul ochilor, pe lenea civică, pesimismul, lentoarea, angoasa noastră faţă de orice implicare civică căreia îi punem semn egal cu prostia, oportunismul, dezgustul de „politică“. După mai bine de 25 de ani continuăm să trăim în confuzia potrivit căreia politica este ceva mizerabil, politica nu are legătura cu viaţa noastră de zi de zi, iar politicienii, cei care ne conduc, ar fi extratereştri şi nu români de ai noştri. Ne delimităm de ei de câte ori avem ocazia, ferm, oriunde ne-am afla: acasă, pe canapea, în faţa televizorului, la terase, pe stradă, la job, în vacanţe, oriunde am fi.

Tăcerea. Pe ea s-a construit paradoxul ăsta de victimă-călău. Am învăţat greu, loviţi doar frontal (tragedia Colectiv) am prins curaj să ieşim în stradă. Şi când o facem simţim că, deşi e un act de exasperare, e mai mult curaj cumva. Ne simţim mândri, ca şi cum e un act major. Uite, mă, la mine! Am ieşit în stradă şi strig! Ne uităm unii la alţii surprinşi că suntem în stradă. De cele mai multe ori, atunci când e cea mai mare nevoie de noi, complicitatea noastră paralizantă ne ţine însă acasă, pentru că ştim că nu suntem atât de curaţi. Pentru că acolo, în forul nostru interior, cunoaştem şirul micilor complicităţi. În timp, în loc să nu le mai facem, am construit mecanisme de apărare, noi împotriva noastră disonant cognitiv, nu le mai vedem pe ale noastre. Doar paiul din ochiul celuilalt, nu şi bârna din ochiul nostru. Cine ridică piatra?!

Ştampila aia va consemna doar încă o zi câştigată pentru ei, dar care suntem tot noi. Noi împreună, în mica şi mare noastră complicitate.

Ne urnim greu. Şi, când o facem, credem că ieşirea aia, gata!, e îndeajuns, ieşirea aia în stradă doar ea va schimba tot, dintr-o dată, va şterge toate complicităţile noastre mărunte, tăcerile noastre, aluviunile de peste 25 de ani. Ştiţi care e tăcerea cea mai edificatoare? Aia din metrou. Indiferent de oră, dar în special după 6 seara. Aia e tăcerea noastră, de oriunde am fi. Stăm cu toţii pe peron în tăcere. Butonăm smartphonurile sau stăm aşa cu privirea în gol. Stăm în tăcere în vagoane. Urcăm în tăcere scările. Ieşim din gurile de metrou fiecare cu treaba lui. În oraşe, în orăşele, în sate, tăcerea nu se mai grupează în oamenii mulţi, plecând după 6 seara obosiţi spre casele lor. Tăcerea e ca un aer. Pluteşte nedefinită. Ca o pâclă în care stăm cu toţii.

Nu, nu furăm cu toţii cum spune doamna Udrea. Dar tăcem cu toţii, aproape toţi. Tăcem în perioade diferite, astfel că sincronizăm tăcerile şi atunci când e nevoie, de noi toţi, nu suntem pentru că tăcem.  Am obosit de tăcerea noastră. Şi asta se vede cel mai bine la alegeri.  Complicitatea noastră se pregăteşte de alegerile parlamentare. Îşi pregăteşte culcuşul. Probabil va fi frig. Probabil va ploua sau chiar va ninge. Probabil vom avea guturai în ziua aia, şi mai bine va fi un ceai fierbine, sub pătură, cu o carte, o muzică. Probabil, ne vom trezi la uşă cu rude venite în vizită. Probabil ne va fi greu. Greu să ieşim din casă. Ştampila aia va consemna doar încă o zi câştigată pentru ei, dar care suntem tot noi. Noi împreună, în mica şi mare noastră complicitate. Amin.