Coletul cu dragoste, de la mama
0A devenit aproape un ritual. De nouă ani, de ziua mea, primesc pachetul cu dragoste de la mămica. De nouă ani mă trezeşte la unu noaptea să-mi spună, la telefon, aceleaşi cuvinte: „La mulţi ani, scumpa mea, să fii fericită! Cât de mult aş vrea să fiu lângă tine! Poate la anul...“.
Azi am avut o jumătate de zi proastă. Nu s-a întâmplat nimic grav, în linii mari. Adică, slavă Domnului, nimeni dintre cei apropiaţi n-a păţit nimic, n-am făcut accident de maşină, n-am luat niciun virus, nu au dat hoţii peste mine şi nici la ziar n-a fost vreo catastrofă.
Au existat însă câteva momente ce mi-au stricat dispoziţia şi m-au făcut să umblu cu o faţă posomorâtă prin redacţie. Cineva s-a supărat tare că „Adevărul“ a scris ce averi are şi şi-a vărsat tot amarul pe blog, acuzându-ne de manipulare şi rea-intenţie (deşi n-a fost nici una, nici alta, ci doar două erori regretabile de documentare, pe care le-am reparat şi pentru care ne cerem scuze). Altcineva s-a gândit că e tocmai ziua potrivită să-mi pună nervii la încercare, fiind nevoită să explic de ce albul e alb şi negrul e negru şi de ce în viaţă nu trebuie să faci compromisuri atunci când e vorba de bunul tău nume. Un al treilea...
Dar mai contează oare ce a mai fost, dacă la ora 14.40 m-a sunat mama? Sa-mi aminteasca să-mi iau coletul de la microbuz. Coletul în care a împachetat prosciutto, formaggio, panettone, cafea („«Lavazza D’oro», de care-ţi place“), un pandativ cu piatră roşie („Să-ţi poarte noroc, e scris la zodia Berbecului că trebuie să porţi roşu“)...
A devenit aproape un ritual. De nouă ani, de ziua mea, primesc pachetul cu dragoste de la mămica. De nouă ani mă trezeşte la unu noaptea (ora la care m-am născut) să-mi spună, la telefon, aceleaşi cuvinte: „La mulţi ani, scumpa mea, să fii fericită! Cât de mult aş vrea să fiu lângă tine! Poate la anul...“. Iar eu, de nouă ani, o întreb cum se simte tânăra mămică. E un fel de joc la telefon, în miez de noapte. Glumim şi râdem. Dacă n-am face-o, ne-ar podidi lacrimile. Mă reţin până închid. Să nu mă audă mama. Şi ea face la fel, probabil...
Ca şi alte mame, a plecat în Italia pentru a-şi ajuta copiii, deşi eu şi frate-meu demult suntem la vârsta când noi ar trebui s-o susţinem. Însă de fiecare dată când îi zic: „Ţi-ajunge, mamă, vino acasă, ne descurcăm noi“, are acelaşi răspuns: „Ce să fac în Moldova cu o pensie de o mie de lei? (Cu atât o răsplăteşte statul pentru 30 şi ceva de ani în care a moşit mii de femei.) Cât mai pot, mai stau. Măcar să adunăm de câte un apartament pentru voi“.
Apartamentul ăsta în care mă visează mama ne-a furat nouă ani. Mă urăsc pentru acest sacrificiu pe care îl face pentru mine. Pentru neputinţa mea de a aduna de-o garsonieră măcar, în cei aproape 20 de ani lucraţi în presă (apropo de „oasele“ pentru care se vând toţi ziariştii, după cum afirmă unii politicieni cu imaginaţia bolnavă). N-am să încep să blastăm statul, mă rog, aşa e statul, face şi el ce poate pentru cetăţenii săi. Cine mi-e vinovat că n-am avut rude prin structurile de partid, familia mea n-a apucat să privatizeze vreo clădire, nu mi-a lăsat nimeni nicio moştenire şi că mama, fiind medic onest şi rămasă văduvă cu doi copii mici, nu s-a priceput să adune bogăţie. N-a putut măcar să mă convingă să nu merg la Filologie, ci la Drept, Management sau altă facultate mai „prestigioasă şi cu perspective“...
Mama s-a autoexilat în Italia mânată de dragoste pentru noi, de dăruire şi, probabil, de un soi de vinovăţie pentru faptul că nu ne-a putut oferi mai mult aici, acasă. Oricât i-aş repeta că omenia şi căldura cu care ne-a crescut sunt mai valoroase decât toate averile din lume, îmi va replica: „Vreau să fac pentru voi mai mult“. Înţeleg totul. Dar... Sunt nouă ani în care n-am putut să-i simt îmbrăţişarea de ziua mea. Nu contează că fac 40 mâine, sunt acelaşi copil care are nevoie să-i fie mama aproape, atât cât mai există... Să mă asculte şi să mă facă să uit de toate micile neplăceri de peste zi. „S-a supărat un demnitar? Mare treabă. Să se supere sănătos!“, ar spune. Că bine zici, mamă, să se supere sănătos. El are casă şi mama îi este alături. Deci, cel puţin din acest punct de vedere, e mai norocos decât mine. Aşa că n-are decât să se supere, îi va trece.
Iar eu, eu voi merge să-mi primesc coletul cu dragoste. De la mama. Şi îmi voi promite şi în acest an: la anul vom sărbători împreună, în noua casă pe care o visezi pentru mine. Sărut mâna, mamă!