Colaj picant din carne de câine, carne de miel,  carne de porc şi carne de om

Să ne înţelegem din capul locului: acest text nu are ce să caute la secţiunea „Bucătărie”, deşi se referă la ce mai mănâncă oamenii uneori, cu sau fără voie. Bucătăria este însă o chestiune prin excelenţă harnică iar textul acesta este leneş.

De fapt este doar un colaj din fragmente de texte scrise de alţii şi culese la repezeală din cărţi sau de pe internet. Despre asemănări şi confuzii. Între cărnuri şi nu numai.

Cuvântul de început aparţine autorităţilor. Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, în colaborare cu Direcţia de Sănătate Publică, Direcţia Sanitar Veterinară, Comisariatul pentru Protecţia Consumatorilor şi Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Bucureşti, a elaborat o serie de reguli şi îndrumări utile cetăţenilor în achiziţionarea produselor specifice sărbătorilor pascale. Ghilimele:

„Informaţii necesare consumatorilor la achiziţionarea unor produse cu specific pascal - Diferenţe carne între diferite specii

Miel si câine

Diferenţa între carnea de miel şi carnea de câine: faţă de oaie, carcasa de câine are configuraţia corpului şi a regiunilor musculare mai lungi; carcasa de oaie este mai scurtă şi mai grosolană, iar la capră carcasa este mai suplă, mai alungită, iar coastele mai lungi. La carcasa de oaie, grăsimea (seul) se depune şi subcutanat, având un miros caracteristic care se accentuează la fierbere.

La oaie numărul de vertebre sacrale este de 5, iar la câine este de 3, osul sacrum la oaie este lung, iar la câine foarte scurt, aproape pătrat, faţa interioara concavă.

Din punct de vedere organoleptic, carnea de câine are culoare roşie-închis şi un miros caracteristic, neplăcut; fibra musculară este fină si cu consistenţa moale, grăsimea este alb cenuşie, uleioasă şi nu se întăreşte după răcire.”

Ghidul, se vede cu ochiul liber, este extrem de util oricărui cumpărător aflat în faţa tarabei însângerate. Caracterul tehnic, limpezimea, precizia detaliului ştiinţific, coerenţa, toate amintesc de manualele de care te-ai lovit în şcoală. Şi sunt atât de utile încât îţi vei da seama ce ai mâncat abia când vei începe să latri în loc să behăi (rămâne deschisă opţiunea nechezatului).

Asemănările între cărnuri nu se opresc aici. Continuăm cu aceea de oaie, renunţăm la cea de câine şi ajungem la om. I. L. Caragiale – Pastramă trufanda:

„Cadiul face cercetare cum a mers pricina.

Iusuf spune tot cum s-a-ntâmplat: că el, întâi, a crezut că sunt haine; că, pe urmă, după aromă, a descoperit şmecheria, şi a găsit în sac pastramă de oaie, şi, ca omul, la drum lung, s-a-ndemnat şi... a mâncat-o; dar el, negustor cinstit, nu tăgăduieşte, şi se dă dator să plătească până la para.

În vremea asta, Aron se jeleşte mereu smulgându-se de barbă:

— Bine, bre — zice cadiul — dacă omul nu tăgăduieşte şi se dă dator să-ţi plătească cinstit până la para, ce mai faci gură?... ai?...

— Să plătească? urlă ovreiul... să plătească?... ce să plătească?... pe tată?... poate el să plătească pe tată?

— Care tată, bre? întreabă Iusuf.

— Tata meu!

— Care tată, bre? întreabă cadiul.

— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit... şi Iusuf l-a mâncat.

— Pe cine l-am mâncat, bre?

— Pe tată!

— Când, bre, l-am mâncat eu pe tat-tău?

— Când a fost pe corabie...

— A fost tat-tău cu mine pe corabie?

— A fost!

— Şi l-am mâncat?... eu?

— Tu! tu!

— Efendi cadiu — zice Iusuf — nu vezi că e nebun ovreiul?

— Nu sunt eu nebun! zbiară Aron; tu ai fost nebun, că ai mâncat pe tată!

— Mai spune o dată: care tată?

— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit!... parcă n-am spus?

— Apoi de, efendi! zice Iusuf.

— Carnaxi! nu mai zbieraţi, strigă cadiul... Staţi, că nu mai înţeleg nimic!... Bine, nu zici tu că tat-tău a murit?

— A murit!

— Bine, dacă a murit, cum era să mai umble pe corabie, bre?

— A umblat!

— După ce a murit?

— După!

— Cum, bre?

— Tată, când a murit, m-a jurat să-l trimit să-l îngroape în pământul sfânt la Ierusalim, că acolo vrea el să putrezească... şi eu m-am gândit că oasele tot nu putrezesc; le-am îngropat aici, şi carnea am făcut-o pastramă...

Iusuf s-a-ngălbenit deodată şi s-a apucat cu mâinile de pântece.

— ...şi — a urmat jelindu-se Aron — m-am gândit, de ce să nu fac iconomie la transport; am pus pastrama-ntr-un sac şi i-am dat lui... să-l ducă la Ierusalim, la frate-meu, Şumen, s-o îngroape acolo, că el a ştiut... Şi el a mâncat pe drum pe tată!... Ce fac eu acuma?

Când le-a auzit toate astea Iusuf, i s-a-ntors inima pe dos; a-nceput şi el să se bată cu pumnii-n cap şi-n pântece, şi să se vaite:

— M-a spurcat jidanul, efendi cadiu! aman! m-a spurcat! Ce mă fac eu acuma?

— Tu de ce-ai mâncat? zbiară Aron.

— N-ai zis tu că sunt haine?

— Şi parcă trebuia să le mănânci?

— De ce nu mi-ai spus drept, că e tat-tău?

Şi iar ovreiul, vei! şi turcul, aman! Cadiul, ascultându-le toate, a zis:

— Bre! de treizeci de ani judec aicea la Kavala lume după lume, cu fel de fel de pricini; dar încă aşa nebuni şi aşa pricină ciudată nu mi s-a mai înfăţişat... Asta... să aveţi răbdare... că trebuie să chibzuiesc mai adânc!...

Şi, după ce a chibzuit şi iar a chibzuit adânc, a hotărât ca:

Turcul să plătească ovreiului, pe preţul zilei, douăzeci de ocale pastramă prima, pe care i le-a mâncat; iar ovreiul să plătească turcului douăzeci de lire, fiindcă l-a-nşelat dându-i un sac de haine, în care nu era haine, ci pastramă, şi nu pastramă adevărată de oaie, ci de ovrei.

Şi pe urmă, cu o vorbă scurtă turcească, i-a dat afară p-amândoi.”

Confuziei cărnii îi urmează confuzia culinară a spiritului. Renunţăm la carnea de miel (dar nu şi la cele sfinte) şi rămânem la carnea de om. Jaroslav Hasek – Poveste canibală:

„Ca să vorbim în termeni ştiinţifici, suntem siliţi să-i împărţim pe canibali în trei mari comunităţi. (…) Datorită influenţei creştinismului, toţi aceşti amatori de carne de om îşi delectau palatinul cu fripturi de misionari. (…)

Să ne întoarcem deci la începutul povestirii noastre, Pe insula Roramuro trăiesc canibalii din prima categorie, adică cei care-i prepară pe misionari la frigare, împănaţi cu foi de eucalipt şi presăraţi cu mirodenii din insulele Moluce.

Credinţa pravoslavnică era însă pentru ei o noutate, şi îndeosebi un misionar atât de gras cum era părintele Alexei Dimitri Kurilovici.

Mâncaseră până atunci iezuiţi, fripseseră dominicani, pregătiseră şi pastori evanghelici — cu alte cuvinte consumaseră toate credinţele. Avuseseră catolici, evanghelici, şi din meniul lor nu lipsea decât un pravoslavnic. Îl închiseră pe Alexei Dimitri Kurilovici într-o cuşcă şi se apucară să-l hrănească de zor, să se mai îngraşe.

Acesta se lăsă în voia Domnului, începu să-i iniţieze pe cei adunaţi în faţa cuştii în tainele credinţei pravoslav­nice, şi se îngrăşă văzând cu ochii de la o zi la alta, până când într-o bună zi plesni, furnizând celor de pe Insula Roramuro carnea cea mai gustoasă de care avuseseră parte vreodată. Aşa se face că locuitorii acestei insule au devenit nişte pravoslavnici atât de fanatici, încât, nu demult, l-au convins pe un misionar catolic, înainte de a-l înfige în frigare, să treacă la credinţa pravoslavnică.”

Punem în faţa ultimelor două texte de mai sus o oglindă brutală şi lipsită de orice nuanţă comică. Din uman rămâne doar carnea de om (şi, pentru personajele secundare, confuzia): Enciclopedia ucigaşilor în serie – Brian Lane şi Wilfred Gregg – articolele despre Nikolai Giumagaliev zis Colţ de fier şi Fritz Haarmann zis Măcelarul din Hanovra:

„În timpul liber, lui Giumagaliev îi plăcea să însoţească femei – de preferinţă înalte şi atractive – la câte o plimbare pe malul râului. Din multe puncte de vedere, era un gentleman perfect. Era prezentabil, întotdeauna bărbierit cu grijă şi îmbrăcat elegant, dar avea o singură lacună. După ce-şi ademenea victima într-un loc ferit de pe mal, Colţ de fier o viola şi apoi o hăcuia cu toporul şi cuţitul. Ca şi cum n-ar fi fost suficient, după aceea făcea un foc şi-şi gătea victimele. Întotdeauna în seara ce urma unei astfel de crime, Giumagaliev îşi invita prietenii la o friptură.”

„Vestitul Măcelar din Hanovra s-a făcut vinovat între 1919 şi 1924 de moartea a cel puţin douăzeci şi şapte, poate chiar cincizeci de tineri şi de adolescenţi. Haarman este răspunzător pentru că, din cauza speculaţiilor sale pe piaţa neagră, a furnizat carne unui număr mare de familii. (…) Când primul război s-a încheiat cu înfrângerea Germaniei, Fritz Haarmann a fost eliberat din închisoarea unde, timp de patru ani, stătuse departe de o ţară răvăşită de lupte, cu familii distruse şi sute de refugiaţi fără adăpost din toată Germania, de o ţară aproape înfometată. Pentru un om atât de cinic şi de lipsit de scrupule ca Haarman, aceasta era o ocazie ce nu trebuia scăpată. Dându-se drept poliţist, Haarmann s-a năpustit asupra haimanalelor tinere şi fără căpătâi care mişunau pe lângă gara principal din Hanovra, ademenindu-i în culcuşul său acoperit cu funingine din Kellerstrasse. Aici Haarman îşi agresa sexual victimele înainte de a le muşca de gât până când îşi dădeau sufletul. Hainele şi carnea trupurilor le vindea, oasele şi ţestele le arunca în râul Leine. (…) O singură dată o clientă s-a prezentat la poliţie, având îndoilei asupra animalului pe care intenţiona să-l prepare - şi asta numai ca să i se spună că ar trebui să fie fericită că a putut procura o bucată de carne de porc în asemenea timpuri grele!”

Câteva precizări ştiinţifice (revenim la acurateţea ghidului care ne fereşte cu ocazia Paştelui de riscul de a muşca vreun câine vagabond) ne uşurează trecerea de la om la porc. Şi invers. Textul este serios - www.descoperă.ro:

„O echipă de cercetători din Polonia a reuşit modificarea genetică a patru porci, astfel încât aceştia posedă acum o combinaţie de două gene ce îi face să fie mai apropiaţi din punct de vedere genetic de oameni decât alţi porci. Această reuşită înseamnă că sunt riscuri mai mici ca sistemul imunitar al pacienţilor umani să respingă organele transplantate de la porci. (…)

Porcii sunt foarte asemănători oamenilor din punct de vedere al ADN-ului. Aproximativ 94% din ADN-ul unui porc este similar ADN-ului uman. Singurele animale care au ADN-ul mai apropiat de cel uman sunt câteva specii de maimuţe, cu o similaritate ce poate merge până la 98%.”

şi ro.wikipedia.org:

„Unele heterotransplanturi sunt utilizate curent în medicina umană (de exemplu transplantul de valve cardiace de porc, la om).”

Odată plasaţi între om şi porc, intrăm, simbolic şi inevitabil, în culinarul social. Îndrumar sau ghid pentru evitarea confuziilor? Reţetă? George Orwell – Ferma animalelor:

„Urmară aceleaşi urări inimoase ca şi mai devreme şi cănile fură golite până la drojdii. Dar în timp ce se holbau la scena aceasta, animalelor de afara li se păru că se petrecea un lucru straniu. Ce se modificase oare pe chipurile porcilor? Ochii tulburi ai lui Clover se mutau de la o faţă la alta. Unii dintre ei aveau cinci bărbii, unii aveau patru, unii aveau trei. Dar ce era acel lucru care părea să se topească şi să se schimbe?

Apoi, când se sfârşiră aplauzele, grupul luă cărţile şi continuă jocul întrerupt, iar animalele se strecurară tăcute de acolo.

Dar nu se îndepărtaseră nici douăzeci de metri când se opriră brusc. O izbucnire de voci venea dinspre casă. Toate se repeziră înapoi şi se uitară pe fereastră. Da, avea loc o ceartă violentă. Se auzeau strigăte, lovituri în masă, priviri ascuţite şi bănuitoare, dezminţiri furioase. (...)

Douăsprezece voci urlau furioase şi toate erau la fel. Ce se petrecuse cu feţele porcilor nu mai era de-acum o dilemă. Fiinţele de afară priviră de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care.”

În chip de concluzie, mai mult sau mai puţin falsă, Michel Faber – Sub piele:

„Toţi suntem la fel sub piele.”