Cod galben cu peştişori roşii

Profesor de franceză autoexilat în Franţa după venirea minerilor la Bucureşti în 1990, Radu Bata şi-a făcut din decalaj (lingvistic, ontologic) un mod de supravieţuire, pe cît de poetic pe atît de politic: „suntem/ un popor/ de icoane/ (pe sticla/ televizorului)/ mereu gata/ să mănânce/ anafura/ din înjurături.”

Radu Bata are un detector ultraperformant de decalaje lingvistice. Nu apuci să postezi o „reflecţie” pe facebook, în franceză sau în română, că instantaneu el i-a şi văzut sensul secund, la care nu te-ai gândit defel, sau accentul lipsă, de care ai uitat cu desăvîrşire.

Pentru că pare că se plictiseşte cu nobleţe, specialitatea sa „ontologică” e tresărirea. Dar cum tresărirea nu e o revelaţie propriu-zisă, poetul Radu Bata nu se ia nicio clipă în serios şi e gata să te corecteze la infinit: el nu scrie, în franceză sau în română, poezie, el scrie „poezete”. Autoderiziunea (poetică) e valabilă în cazul celor patru volume publicate în Franţa, între care unul de poezete : « Le philtre des nuages et autres ivresses », Editions Galimatias; şi e propria etichetă de alint şi în privinţa volumului în română, proaspăt apărut la Tracus Arte, „Cod galben cu peştişori roşii”.

La pagina 16 a elegantului volum în limba română, presărat, la răstimpuri, ca nişte tatuaje de neşters, cu niscai versuri în franceză, suntem invitaţi „să rîdem cu polul nord monetar”:

„L’humour n’a pas de couleur /méme quand il est noir// e încă timpul/să luăm totul în derîdere/ bărbaţii şi păcăturile de ploaie/ femeile şi fulgii de zăpadă// e sănătos să luăm peste picior stelele din piaţă/ concubinajul astrelor din top 50/ solourile de chitară ale lunii/ livretele de economii ale curcubeului// putem chiar să luăm în balon globul terestru/ ambiţiile soarelui/ şi surîsul nătîng al universului/ dacă tot e să ironizăm pe toată lumea// dar nu trebuie niciodată/ să rîdem de nori/ de norii/ care ne bîntuie”.

Aşadar un fel de ars poetica... mimat severă, un program în care gravitatea e lăsată deliberat la uşă când pui de-un bal mascat. Ca să tresari mai apoi cînd doamna frivolă cu care tocmai ciocneşti o cupă de şampanie nu e alta decît... înfiorarea:

„lumea merge/pe beţe de chibrit/gata să ia foc//noi mai dăm/un paracetamol/amorului//mai udăm/peluza/neliniştii//mai lipim/cu leucoplast/tristeţea//şi din cînd în cînd/chemăm/pompierii//să ne dea/un pahar/cu apă” („în preajma emoţiilor”).

La Radu Bata (auto)deriziunea funcţionează cumulativ euforic: cu cît persiflarea e mai „îndrăzneaţă” cu atît demitizarea lumii e mai poetică:

„în timp ce-mi traduceam soţia/între orele 3 şi 3 şi jumătate/cu o nimfetă cu şolduri de argint//la celălalt capăt al patului/în arşiţa îmbibată a nopţii/ea se lăsa sedusă/de un căluţ de mare/mai îndrăneţ//la trezire/tare greu ne-a mai venit/să ne ascundem înotătoarele/care ne crescuseră//în somn” („dragoste de paştele cailor”).

Profesor de franceză autoexilat în Franţa după venirea minerilor la Bucureşti în 1990, Radu Bata şi-a făcut din decalaj (lingvistic, ontologic) un fel de operator pe cît de poetic pe atît de politic:

„suntem

 un popor

de icoane

 (pe sticla

televizorului)

mereu gata

 să mănânce

anafura

 din înjurături.”

(„brand de ţară”).

Scris de un român care îi învaţă pe francezi limba franceză, volumul „Cod galben cu peştişori roşii” are ceva dintr-o jucărie veche care, purtată în buzunarul de la piept pînă la capătul lumii de adult, devine cea mai valoroasă piesă din colecţia cu futilităţi necesare. Îţi vine să-l crezi pe cuvânt pe poet, cînd se autoetichetează: „Poezia revelează posibilităţi, poezeta le reciclează. Să zicem că poezeta e o verişoară a poeziei care umblă mai despletită, mai puţin apretată, chiar când merge la concert” mărturiseşte autorul.

Dar tot Radu Bata vine, rupe foaia şi-i dă foc, să nu ne luăm prea tare în serios cu etichetele:

„facem din futilităţi/ o filozofie de viaţă/ în loc să le punem la uscat/pe frînghie/ pentru un foc/ de artificii” („fahrenheit 451”).

Specialitatea poetului: un autodafé pe fiecare pagină.

Text apărut în revista literară Scriptor n° 9-10, septembrie-octombrie 2015.