Cine bate la uşă?

O scenă din romanul „Femeile lui Lazăr” al scriitoarei ruse Marina Stepnova, tradus de Antoaneta Olteanu la Editura Curtea Veche (2014),  m-a dus cu gândul, nu ştiu cum, la o scenă din romanul lui F.M. Dostoievski, „Idiotul“.

Ambele scene, apăsate de emoţii puternice, par să sugereze că dragostea e mai presus de crime, războaie, catastrofe, nenorociri şi înnobilează orice om, oricât de umilit şi prigonit ar fi. Ca să înţeleg şi eu ce vreau să scriu aici, ar trebui să povestesc cele două scene!

În scena din romanul Marinei Stepnova, petrecută în anul 1959, venerabilul Lazăr Iosifovici Lindt, matematician, academician, unul dintre inventatorii bombei atomice pentru URSS, se pregăteşte să ţină un curs la o facultate dintr-un orăşel. Toată lumea se agită pentru a-l primi pe ilustrul savant. Numai laboranta facultăţii, Galina Petrovna (19 ani), îndrăgostită de un asistent din facultate, nu este impresionată de această vizită. Peste câteva zile, era stabilită nunta cu alesul inimii. Ea spală eprubetele şi vesela pentru studenţii care se pregătesc să intre la cursuri. Abia se despărţise de logodnicul ei, care plecase să-l întâmpine pe savant. Şi aşa cum se întâmplă în marile cărţie (iar „Femeile lui Lazăr” este un roman de „raftul întâi”), nimeni nu apucă să-l întâmpine pe Lazăr Lindt. Bătrânul rătăceşte pe holuri, tot căutând sala în care trebuie să ţină prelegerea şi, până la urmă, negăsind pe cineva care să-l îndrume, bate la o uşă. „E deschis, dragul meu! îi răspunse o voce de femeie, catifelată, amplă...“ Lindt deschide uşa şi o vede... nu pe Galina Petrovna, care tocmai spărsese o eprubetă, ci pe „Marusia, cea tânără, nemuritoare, radiind de bucurie“. În fapt, Lindt o vede pe Mariusa, femeia de care se îndrăgostise în taină, în 1918, mai mare decât el cu vreo 30 de ani. Replica „e deschis, dragul meu!“, cu o mare încărcătură emoţională, va schimba radical destinul Galinei Petrovna, un biet om sovietic. Nu războiul, nu Stalin, nu Armata Roşie, ci această replică. Lazăr, îndrăgostit pe loc de Galina, în care a văzut-o pe Marusia cea tânără, îşi trimite a doua zi Volga neagră şi o ia de soţie pe laborantă, aproape cu forţa.

Dragostea înnobilează orice om, oricât de umilit şi prigonit ar fi. 

Această scenă din romanul „Femeile lui Lazăr“ mi-a amintit de fragmentul în care Prinţul Mîşkin din „Idiotul” se află pentru prima dată în faţa Nastasiei Filippovna. Să ne ducem la text! Mîşkin, abia sosit la Petersburg, se află într-o casă din elita oraşului în care tocmai se vorbea despre Nastasia Filippovna, moment în care cineva bate la uşa de la intrare. Şi pentru că toată lumea era prinsă în dezbateri, prinţul se duce şi deschide uşa. În prag, Nastasia Filippovna! Care-l confundă cu sluga casei: „Dacă ţi-e lene să dregi soneria, s-ar cădea să stai în antreu ca să deschizi când bate cineva. Poftim, acum mi-a scăpat şi blana pe jos, gogomanule!“. Acesta e momentul în care Mîşkin se îndrăgosteşte de Nastasia Filippovna: „Prinţul vru să spună ceva, dar tulburarea îi era aşa de mare, că nu putu să articuleze niciun cuvânt“.

Cred că marile cărţi creează emoţii mai puternice decât viaţa. De aceea sunt nemuritoare.