Cine a aruncat scaunul acesta
0Mă duc unde am treabă şi tocmai am urcat un milion de scări. Practic am trecut de la un etaj al oraşului la altul şi acum parcă merg în gol. Trec pe lângă curţi identice, cu arbori micuţi şi toaletaţi, cu pisici grase şi câini leneşi, cu muncitori care au venit la lucru încă de la prima oră ca să se ocupe de faţadele caselor.
Am căştile în urechi, exact aşa cum nu trebuie când mergi pe stradă dacă vrei să nu dea o maşină peste tine, dar mi-am mai pus şi o căciulă, deşi evident nu a venit vremea ei. Sunt friguroasă, ipohondră şi pare să plouă, aşa că de ce nu?
Sunt relaxată. Îmi spun: probabil că aşa se simt oamenii relaxaţi, probabil că aşa s-a simţit omenirea înainte de momentul relaxării mele, în mod sigur oamenii aşa au fost din totdeauna, aşa cum eu sunt abia acum, de ce doar în momentul ăsta mi-am dat seama cum e să fii relaxat, etc, lucruri de felul ăsta. De fapt, un pic simt că sunt relaxată şi un pic sunt enervată că nu am mai fost relaxată până acum. Şi încă un pic îmi spun: hei, ar trebui să te bucuri că eşti relaxată, iar un alt pic zice-n capul meu: hei, eşti relaxată, dar chiar ar trebui să fii aşa?
În fine, nu mai înţeleg nimic, aşa că înaintez pe lângă nişte tomberoane. Cineva şi-a aruncat acolo un scaun de birou sau ce a mai rămas din el. Pare un scaun de piele, e vişiniu şi cred că a fost chiar confortabil la origini. Adevărul e că eu în viaţa mea n-am avut aşa un scaun. Cândva în mod sigur cineva a stat pe el şi a fost foarte mulţumit. Fericit chiar. OK, “fericit” e un cuvânt prea mare. Să zicem: “relaxat”. Cineva a fost relaxat pe acest scaun acum abandonat la tomberon, pe care nimeni nu-l va mai lua de aici, nimeni în afară de maşina de gunoi, pentru că nimeni nu mai are ce face cu el, e murdar, sfâşiat şi are picioarele rupte. Oh, să nu facem o dramă din scaunul ăsta!
Merg pe trotuar în spatele unor adolescenţi care se duc la şcoală. Sunt patru băieţi, se împing, strigă şi ascultă la telefon muzică dată foarte tare. Îi aud, chiar dacă şi eu am, la rândul meu, muzica pornită în căşti şi mai port şi căciulă. Băieţii merg destul de încet, aşa că am două variante: sau merg mai încet decât ei, ceea ce pentru mine e imposibil, sau îi depăşesc, ceea ce mi se pare inconfortabil, pentru că trotuarul e îngust şi pe stradă trec multe maşini. Decid să mă mut pe celălalt trotuar şi în continuare îi aud vorbind tare, mai tare decât muzica.
Eram relaxată, dar în fond ce înseamnă chestia asta, să fii relaxat?, eu merg mereu mai repede decât e normal şi deci mi se face cald mai repede, însă mai am şi căciula, pentru că pare să plouă, să fie frig, să bată vântul, aşa că dacă relaxat înseamnă transpirat atunci sunt relaxată, iar băieţii care se duc la şcoală sunt în spatele meu, pe partea cealaltă a străzii. Nu ştiu drumul foarte bine, dar încerc să mi-l amintesc fără să verific harta, deşi, la cum mă cunosc, cel mai probabil nu merg pe unde trebuie, iar muzica din căştile mele nu ajută deloc la orientare.
În timpul ăsta, recunosc, mă gândesc la scaunul vişiniu abandonat, cel cu picioarele rupte. Îmi vine să mă întorc doar pentru a-l ridica şi aranja. Însă dacă vreau să fac asta trebuie să dau nas în nas cu cei patru băieţi care au ocupat deja un trotuar. Pare că vântul nu mai bate atât de tare, aşa că îndrăznesc să-mi dau jos căciula, apoi, una câte una, îmi scot şi căştile din urechi. Mă opresc. Sunt pe o stradă plină de case. De copaci. De pisici. Şi de câini, dincolo de garduri. Sunt vie. A ieşit soarele şi pe deasupra trece un avion. Zboar atât de jos încât îmi răscoleşte părul. Nici urmă de oameni înaintea sau în urma mea.
Se încarcă comentariile...
