China în timpul lui Mao Zedong: „un marş lung în noapte”. Socialism, pace şi prosperitate
0Cristian-Ion Popa
Prima Constituţie a Republicii Populare Chineze (RPC) a fost adoptată la 20 septembrie 1954 (Constitution of the People’s Republic of China, 1954). Această Constituţie a rămas în vigoare până la adoptarea Constituţiei din 1975, aceasta fiind înlocuită în scurt timp de Constituţia din 1978 şi apoi de Constituţia din 1982.
Proclamarea RPC, 1 octombrie 1949
După cum se afirmă în Preambul, în 1949, anul proclamării RPC, Partidul Comunist Chinez (PCC) a instaurat în China „dictatura democratică a poporului”, care se angaja ca „într-un mod paşnic, să elimine exploatarea şi sărăcia şi să construiască o societate socialistă prosperă şi fericită” (Ibidem).
Urmând preceptul chinez, general-valabil, de altfel, de a „extrage adevărul din fapte”, expunerea care urmează argumentează că pe baza angajamentelor constituţionale asumate, dar şi a încălcării lor brutale în deceniile care au urmat, PCC sub conducerea lui Mao Zedong a impus socialismul în China, dar nu a adus nici pacea, nici prosperitatea în societatea chineză.
Celebrat în literatura de propagandă comunistă drept „Zece ani glorioşi” (Liu Shaoqi et. al., 1960), primul deceniu de existenţă a RPC a fost în realitate, după cum documentează istoricii Chinei moderne, o perioadă de „teroare calculată şi de violenţă sistematică” (Frank Dikötter, 2013: 5).
„Oraşul morţii”
Ultima etapă a războiului civil (1945-1949) purtat împotriva guvernului Republicii Chineze constituit de Partidul Naţionalist Chinez (Kuomintang), condus de generalul Chiang Kai-shek, a fost deosebit de violentă, curmând vieţile a sute de mii de civili, fără a socoti militarii.
Armata comunistă (Armata de Eliberare a Poporului / AEP) a asediat oraşele chineze unul după altul, supunând locuitorii lor prin înfometare. Oraşul Changchun, de exemplu, situat în nord-estul Chinei, a fost supus asediului AEP conduse de Lin Biao, conducător comunist important, viitorul ministru al Apărării Naţionale (17 septembrie 1959 – 13 septembrie 1971), a ordonat să fie transformat într-un „oraş al morţii”, interzicând fuga locuitorilor. „Oamenii au încercat să supravieţuiască mâncând iarbă, insecte şi scoarţă de copac; unii s-au dedat la canibalism....” (Ibidem). În timpul asediului, între 160.000 şi 300.000 de civili au murit de foame şi de boli (Ibidem; Jung Chang, Jon Halliday, 2006: 383). „Changchun a fost ca Hiroshima”, declara Zhang Zhenglong, un locotenent din AEP care a documentat asediul. „Victimele au fost cam aceleaşi. Hiroshima a durat nouă secunde. Changchun a durat cinci luni” (Zhang Zhenglong, White Snow, Red Blood, 1991: 441; apud Frank Dikötter, 2013: 20).
Asediul orașului Changchun
Mao şi Constituţia
Preambulul Constituţiei evocă „realizările” din anii anteriori, între altele, „reforma agrară” şi „suprimarea contrarevoluţionarilor”, două politici majore ale PCC (Constitution, 1954). În sfârşit, Preambulul declară „prietenia indestructibilă cu marea URSS” (Ibidem).
Constituţia preconiza o perioadă de „tranziţie”, în care atribuţiile fundamentale ale statului erau să creeze o industrie socialistă (de stat), precum şi să impună o „transformare socialistă” (colectivizare) a agriculturii, meşteşugurilor, industriei şi comerţului „capitaliste” (private) existente (Ibidem).
Asupra Proiectului de Constituţie, Mao Zedong s-a pronunţat cu două luni înaintea adoptării sale. „Constituţia noastră este de tip socialist. Ea se bazează în principal pe propria noastră experienţă, dar şi pe ceea ce este bun în constituţiile Uniunii Sovietice şi ale Democraţiilor Populare” (constituţiile de tip sovietic adoptate deja în statele comuniste din Europa Centrală şi de Est – n.m.) (Mao Zedong, 1954). „Obiectivul nostru general este să construim o mare ţară socialistă. Avem o ţară mare de 600 de milioane de oameni. Cât timp va dura cu adevărat pentru a realiza industralizarea socialistă şi transformarea şi mecanizarea agriculturii pentru a face China o mare ţară socialistă? Nu vom stabili acum o limită de timp rigidă... Cred că pentru a construi o mare ţară socialistă, aproximativ 50 de ani sau 10 planuri cincinale vor fi probabil suficienţi” (Ibidem).
El justifica crearea unei industrii de stat pornind de la starea de fapt (înapoierea) existentă în societatea chineză a timpului: „Ce putem face în prezent? Putem face mese şi scaune, căni de ceai şi ceainice, putem cultiva grâu pe care îl măcinăm în făină şi putem face hârtie. Dar nu putem face un singur autoturism, avion, tanc sau tractor” (Ibidem).
Cât priveşte formula – pleonastică şi oximoronică – de „dictatură democratică a poporului”, centrală în jargonul marxist-leninist, ea a fost explicată fără echivoc tot de Mao Zedong chiar înaintea proclamării RPC. „Partidul nostru a petrecut aceşti 28 de ani (de la fondarea sa – n.m.) nu în pace, ci în greutăţi, fiindcă a trebuit să luptăm cu duşmanii noştri, atât străini cât şi autohtoni, atât din interiorul cât şi din afara sa. Le mulţumim lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin pentru că ne-au dat o armă. Această armă nu este o mitralieră, ci este marxism-leninismul” (Mao Zedong, 1949).
Acuzaţiei opozanţilor de a fi „dictatoriali”, Mao le-a răspuns prompt şi afirmativ. „ Dragii mei domni, aveţi dreptate, chiar aşa suntem”, „luăm reacţionarilor dreptul de a vorbi şi lăsăm poporul să aibă singur acest drept”; „reacţionarii”, termen prin care erau desemnaţi cetăţenii mai mult sau mai puţin înstăriţi de la oraşe şi sate, dar opozanţi reali sau prezumptivi ai socialismului, urmând a fi, literalmente, „suprimaţi”. „Democraţia este practicată în rândurile poporului, care se bucură de drepturile la libertatea de exprimare, de întrunire, de asociere etc. Dreptul de vot aparţine numai poporului, nu reacţionarilor. Combinaţia acestor două aspecte, democraţia pentru popor şi dictatura asupra reacţionarilor, este dictatura democratică a poporului” (s.m.) (Ibidem).
În acelaşi timp, Mao avertiza asupra caracterului îndelungat şi anevoios al schimbărilor radicale preconizate: „pentru a folosi analogia unei călătorii, ceea ce am făcut în trecut este doar primul pas într-un marş lung de zece mii de li (500 metri – n.m.)” (Ibidem). Pe acest drum, PCUS, care a construit în URSS „un stat socialist măreţ şi splendid”, era declarat „cel mai bun învăţător” al PCC (Ibidem).
Dispoziţii contradictorii
Dispoziţiile Constituţiei sunt profund contradictorii; unele dintre ele sunt de-a dreptul discriminatorii; altele, deşi normale într-un stat la mijlocul secolului XX, au fost încălcate în mod brutal imediat după legiferarea lor. Iar consecinţele au fost tragice.
Spre ilustrare succintă, deşi RPC se autoproclama grandilocvent „un stat democratic al poporului”, el urma să fie „condus de clasa muncitoare” (Art.1), o minoritate infimă în societatea chineză a timpului, condusă şi ea de PCC, „partidul-unic” (o contradicţie în termeni). Societatea chineză era însă covârşitor agrară. Potrivit Recensământului din 1953, muncitorii erau în jur de 4 milioane, în timp ce ţăranii erau peste 500 de milioane, reprezentând peste 80% din populaţia totală de aproape 600 de milioane (594,35) de locuitori). PCC se considera însă „avangarda clasei muncitoare chineze”, al cărui scop era „realizarea socialismului şi comunismului în China” (Constitution of the Communist Party of China, 1956). Chemând o minoritate la exercitarea perpetuă a puterii, Constituţia nu recunoştea în principiu drepturile tuturor cetăţenilor săi. Aceasta este deosebirea fundamentală între pleonastica „democraţie populară” şi o democraţie constituţională autentică.
Constituţia afirma că întreaga putere în stat „aparţine poporului” (Art.2), fiind exercitată de Congresul Naţional al Poporului (CNP), „singura autoritate legislativă” (Art. 22). Dar Congresul se întrunea „o singură dată pe an” (s.m) (Art. 25). Când nu se afla în sesiune, puterea sa era transferată unui Comitet permanent restrâns (Art. 30).
Puterea executivă era exercitată de Consiliul de Stat (sau Guvernul Central al Poporului), care elabora totodată proiectele de legi pe care le trimitea apoi spre aprobare formală CNP „sau Comitetului său executiv” (s.m.) (Art. 49).
Puterea judecătorească era exercitată prin „tribunale ale poporului”. Curtea Supremă a Poporului era „responsabilă în faţa CNP; sau, când CNP nu este în sesiune, Comitetului său permanent” (s.m). La rândul lor, tribunalele locale ale poporului erau subordonate Congreselor locale ale poporului, în fapt, Comitetelor lor permanente (Art. 80).
Prin urmare, potrivit dispoziţiilor constituţionale, nu putea exista o putere legislativă reală, nici o putere judecătorească independentă, toate puterile în RPC fiind concentrate la nivelul puterii executive – Guvernul PCC (partidul-stat).
Preşedintele era ales pentru un mandat de patru ani de CNP (Art. 39), nu de majoritatea cetăţenilor, prin vot universal. Primul preşedinte a fost Mao Zedong, mai întâi al Guvernului Central al Poporului, dar şi al Conferinţei Politice Consultative a Poporului Chinez (1 octombrie 1949 – 27 septembrie 1954), apoi al RPC (27 septembrie 1954 – 27 aprilie 1959), cumulând pe viaţă şi funcţiile de preşedinte al PCC (20 martie 1943 – 9 septembrie 1976) şi de preşedinte al Comisiei Militare Centrale a PCC (8 septembrie 1954 – 9 septembrie 1976).
Cumulând atâtea funcţii în persoana „conducătorului suprem” – alături de alte cazuri extreme de personificare a puterii în secolul XX (B. Mussolini, A. Hitler, I. V. Stalin, Kim Il-sung, N. Ceauşescu ş.a.) –, „democraţia populară” a RPC s-a transformat în dictatura personală a lui Mao Zedong (Frank Dikötter, 2019).
Angajamente încălcate
La fel ca Vladimir I. Lenin înaintea sa, care a promis tuturor eliberarea din „temniţa popoarelor” (Imperiul rus), Mao Zedong a promis tuturor categoriilor sociale nemulţumite de starea existentă ceea ce îşi doreau cel mai mult: pământ ţăranilor, autonomie minorităţilor, libertate intelectualilor, protecţie a proprietăţii private oamenilor de afaceri, bunăstare muncitorilor, emancipare femeilor etc. Dar aproape toate aceste angajamente au fost încălcate (Frank Dikötter, 2013: 7).
Dispoziţiile Constituţiei „maoiste” privind regimul proprietăţii sunt o bună ilustrare a încălcării brutale a angajamentelor politice şi constituţionale asumate. Deşi admitea pluralitatea formelor de proprietate – „proprietatea de stat” sau a „întregului popor” (formule considerate echivalente); „proprietatea cooperativă”; „proprietatea individuală”; şi „proprietatea capitalistă” (Art. 5), aceasta nu însemna şi garantarea lor constituţională. Dimpotrivă, deja în Art. 4, RPC se angaja să abolească treptat „exploatarea capitalistă”, ceea ce în jargonul marxist-leninist înseamnă desfiinţarea economiei private şi înlocuirea sa cu economia de stat (Art. 6).
Tot astfel, în cuprinsul Art. 8, „statul protejează drepturile ţăranilor asupra pământului”, dar totodată îi „ghidează”, „ajută” şi „încurajează” să se organizeze „voluntar” în „cooperative de producţie”. Şi, pentru a nu persista niciun echivoc, „Politica statului faţă de ţăranii bogaţi este restricţionarea şi eliminarea lor treptată” (s.m.) (Art. 8).
Meşteşugarii sunt trataţi în mod similar. Pe de o parte, statul le protejează drepturile de proprietate asupra uneltelor lor, dar pe de altă parte îi organizează în cooperative (Art. 9).
De asemenea, statul „protejează drepturile de proprietate ale capitaliştilor”, dar totodată le „restricţionează şi transformă”, „înlocuind treptat proprietatea capitalistă cu proprietatea întregului popor” (Art. 10).
În sfârşit, RPC se apără ea însăşi, „suprimând contrarevoluţionarii”. După ce sunt deposedaţi de drepturile civile (în primul rând, dreptul de proprietate, enunţat în Art. 5), „Statul privează proprietarii feudali şi capitaliştii birocraţi de drepturile politice..., oferindu-le în acelaşi timp posibilitatea de a se reforma prin muncă pentru a deveni cetăţeni care îşi câştigă mijloacele de trai prin munca lor” (Art. 19).
Angajamentul socialist total al RPC este expus în mod cuprinzător în Art. 15: „Prin planificarea economică, statul asigură dezvoltarea şi transformarea economiei naţionale în scopul creşterii constante a forţelor de producţie, al îmbunătăţirii vieţii materiale şi culturale a poporului şi al consolidării independenţei şi securităţii ţării”.
Acest angajament fundamental al RPC de a asigura bunăstarea cetăţenilor săi nu a fost îndeplinit.
Performanţe economice modeste
Fideli ortodoxiei marxist-leniniste, toţi conducătorii statelor comuniste credeau că socialismul este superior capitalismului în toate privinţele, astfel încât statele socialiste vor „ajunge din urmă” şi chiar vor „depăşi” statele capitaliste.
La Conferinţa mondială a partidelor comuniste de la Moscova (16–19 noiembrie 1957), Nikita S. Hruşciov declara că URSS va depăşi SUA în următorii 15 ani. La rândul său, Mao Zedong se angaja că RPC va depăşi Marea Britanie în acelaşi scurt interval de timp (Mao Zedong, 1957).
Dată fiind miza globală a competiţiei dintre cele două ordini constituţionale principale ireductibil diferite – socialismul şi capitalismul –, evaluările cantitative, realizate după criterii ştiinţifice relevante, larg recunoscute, sunt aici inevitabile.
Într-adevăr, în a doua jumătate a secolului XX, economia mondială a crescut mai mult decât oricând în trecut, cea mai mare creştere înregistrându-se în unele state asiatice. Potrivit estimărilor retrospective realizate de istoricul economiei mondiale Angus Maddison, în întreaga perioadă 1950-1973 („epoca de aur” a creşterii economice postbelice). Produsul intern brut mediu anual per capita a crescut însă cel mai puţin în RPC (2,9%), faţă de statele asiatice care au ales „calea capitalismului”: Japonia (8,1%), Taiwan (6,7%), Coreea de Sud (5,8%), Hong Kong (5,2%), Singapore (4,4%) etc.). Pentru o comparaţie mai cuprinzătoare, PIB-ul mediu anual per capita a crescut în aceeaşi perioadă în statele capitaliste ale Europei Occidentale cu 4,1%, iar în statele socialiste din Europa de Est şi URSS cu 3,5% (Angus Maddison, 2006: 143).
Potrivit datelor sintetice actualizate oferite de Fondul Monetar Internaţional pentru anul 1980, PIB-ul real per capita (la paritatea puterii de cumpărare, în dolari internaţionali / PPP/int. $) al RPC era unul dintre cele mai mici din lume (306,73, locul 138 între statele lumii), depăşind cu puţin statele cele mai sărace ale lumii: Etiopia (305,83, locul 139) şi Mozambic (209, locul 140) (World Economic Outlook, October 2022).
Pentru comparaţii globale cu statele occidentale în 1980: SUA (12,55 mii), Europa Occidentală (10,3 mii); cu alte state asiatice: Singapore (9,48 mii), Japonia (9,15 mii), Hong Kong (7,13 mii), Taiwan (3,45 mii), Coreea de Sud (2,17 mii); cu statele socialiste din Europa Centrală şi de Est (5,03 mii) (Ibidem).
Potrivit acestui indicator sintetic, nici în prezent RPC, după peste patru decenii de creștere datorată liberalizării economice relative (numită prudent de PCC „reformă şi deschidere”), nu este cu mult mai bine situată în raport cu statele prospere ale lumii. În anul 2021, RPC a înregistrat un PIB real per capita de 19,26 mii (locul 77 între statele lumii), faţă de SUA (69,23 mii), Uniunea Europeană (48,9 mii); sau cu alte state asiatice prospere: Singapore (116,49 mii), Hong Kong (65,98 mii), Taiwan (62,7 mii), Coreea de Sud (48,65), Japonia (44,67 mii) etc. (Ibidem).
Se poate presupune că, dacă RPC nu a putut oferi prosperitatea cetăţenilor săi, a oferit în schimb mai multă egalitate, valoarea centrală a socialismului de pretutindeni. Dar, potrivit datelor disponibile pentru anii ’70 ai secolului trecut, RPC a fost statul cel mai inegalitar dintre statele socialiste. După Indexul Gini, care măsoară inegalitatea pe o scară de la 0 la 100, inegalitatea veniturilor înregistrată în RPC era de 33 puncte, faţă de Germania de Est (20 p.), Bulgaria, Cehoslovacia şi Iugoslavia (21 p.), Polonia (22 p.), Ungaria (25 p.), URSS (27 p.); chiar Taiwanul „capitalist” (28 p.) (Andrew G. Walder, 2015: 331).
Inegalitatea veniturilor în RPC nu a scăzut nici în deceniile ulterioare. Dacă în 1990 s-a înregistrat o scădere modestă (la 32,2 p.), în 2010 a crescut în mod dramatic la 43,7 p., pentru ca în 2019 să mai scadă puţin (la 38,2 p.) (The World Bank, 2022).
Dat fiind că RPC asumă şi în prezent natura socialistă a regimului său politic, această inegalitate mare a veniturilor cetăţenilor săi se află într-un contrast flagrant cu inegalitatea mai redusă a veniturilor în media statelor Uniunii Europene numite „capitaliste” (30,2 p. în 2019) (Eurostat, 2022).
Costuri umane imense
Dacă performanţele economice ale RPC în primele decenii ale existenţei sale au fost atât de modeste, „costurile umane” au fost în schimb imense.
Prima mare politică a PCC a fost „reforma agrară” (1947-1952), un eufemism pentru ceea ce s-a numit mai frecvent „revoluţia rurală” sau chiar „războaiele pământului” (James Brian DeMare , 2019). Asupra acestui caracter, Mao Zedong însuşi avertizase încă din 1927: „Într-un timp foarte scurt, în provinciile din centrul, sudul şi nordul Chinei, câteva sute de milioane de ţărani se vor ridica ca o furtună puternică, ca un uragan, o forţă atât de rapidă şi de violentă încât nicio putere, oricât de mare, nu o va putea opri.... [O] revoluţie nu este ca o întâlnire la masă... O revoluţie este o insurecţie, un act de violenţă prin care o clasă o răstoarnă pe alta. O revoluţie rurală este o revoluţie prin care ţărănimea răstoarnă puterea clasei moşierilor feudali. Fără a folosi cea mai mare forţă, ţăranii nu pot înlătura puterea moşierilor care a dăinuit mii de ani” (s.m.) (Mao Zedong, 1927).
Spre deosebire de Iosif V. Stalin, însă, care utilizase în URSS miliţia şi securitatea pentru a lichida ţăranii mai înstăriţi (kulacii), Mao Zedong a instigat ţăranii înşişi să se ucidă între ei. PCC a trimis în sate „echipe de lucru” alcătuite din activişti ai săi care au primit „cote” de oameni care trebuiau denunţaţi, umiliţi, bătuţi, deposedaţi şi ucişi de ţărani. În urma acestui pact sângeros încheiat între Partid şi ţăranii săraci, „aproape două milioane de aşa-numiţi «moşieri», adesea puţin mai înstăriţi decât consătenii lor, au fost lichidaţi” (Frank Dikötter, 2013: 6). Cum recunoştea Liu Shaoqi, un conducător comunist proeminent, viitorul preşedinte al RPC (27 aprilie 1959 – 31 octombrie 1968), într-un Raport oficial asupra reformei agrare din provincia Hebei, unii dintre aceşti oameni „au fost îngropaţi de vii, dezmembraţi, împuşcaţi sau spânzuraţi. Uneori, corpurile victimelor au fost atârnate de copaci şi măcelărite” (Liu Shaoqi, apud Frank Dikotter, 2013: 6).
Un alt mare lider comunist, Deng Xiaoping, viitorul „conducător suprem” al RPC (decembrie 1978 – noiembrie 1989), îşi descria astfel propria experienţă cu reforma agrară: „Într-un loc din Anhui, masele urau câţiva moşieri şi au cerut să fie ucişi, astfel încât noi le-am urmat dorinţele şi i-am ucis. După ce au fost ucişi, masele s-au temut de represalii din partea rudelor victimelor, aşa că au alcătuit o listă şi mai lungă de nume, spunând că, dacă şi aceştia ar fi ucişi, totul va fi bine. Aşa că din nou noi le-am urmat dorinţele şi i-am ucis. După ce au fost ucişi, masele, temându-se că şi mai mulţi oameni vor încerca să se răzbune, au venit cu o nouă listă de nume. Și din nou i-am ucis, conform dorinţelor lor. Am continuat să ucidem, dar masele se considerau din ce în ce mai nesigure, înfricoşându-se şi luând-o la fugă. În cele din urmă, am ucis două sute de oameni, dar toată munca noastră din douăsprezece sate a fost zădărnicită” (Deng Xiaoping, apud Frank Dikötter, 2013: 80).
„Dezbatere publică” în timpul reformei agrare
„Lupta de clasă” sub forma violenței extreme nu este însă inerentă „reformei agrare”. În aceeaşi perioadă au fost întreprinse reforme agrare şi în Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan, care au realizat o redistribuire mai egalitară a pământului, creând bazele unor exploataţii agricole mici şi mijlocii şi ale dezvoltării rapide a mediului rural. Marii proprietari funciari au fost şi aici deposedaţi, dar ei au fost despăgubiţi parţial şi, în orice caz, nu au fost trataţi ca nişte „proscrişi politici” (Andrew G. Walder, 2015: 51). În Taiwan, de exemplu, foştii mari proprietari deposedaţi nu au fost „lichidaţi” în calitate de clasă economică şi socială, ci au fost compensaţi parţial, primind acţiuni la întreprinderile publice. Totodată, în urma reformei agrare, exploataţiile mijlocii au crescut de la 36% la 65% din totalul terenurilor agricole (Ibidem).
Potrivit estimărilor, peste 10 milioane de proprietari chinezi au fost expropriaţi şi peste 40% din terenul agricol a fost distribuit ţăranilor săraci (Frank Dikötter, 2013: 89). În cifre absolute, peste 300 de milioane de ţărani săraci au fost împroprietăriţi cu 47 milioane de hectare de teren agricol (The Land Reform, 1950).
Totuși, după reforma agrară, ţăranii săraci reprezentau încă cea mai mai mare pondere (57,1%), deţinând în medie 0,48 acri (1 acru = aprox. 4000 m²) , fiind urmaţi de ţăranii mijlocii (35,8%) cu 0,62 acri, ţăranii bogaţi (3,8%) cu 0,71 acri, foştii moşieri (2,6%) cu 0,48 acri (Statistical Work, 10, 1957): 31-32, apud Mark Selden, 1988: 78). În mod evident, aceste suprafeţe puteau asigura abia o subzistenţă minimă sutelor de milioane de ţărani săraci care trăiseră de secole într-o „sărăcie atroce” (Jonathan D. Spence, 2013: 462).
Programul politic „Marele Pas Înainte” pe calea socialismului impus de PCC sub conducerea lui Mao Zedong (1958-1962), care a vizat dezvoltarea rapidă a industriei de stat prin colectivizarea forţată a agriculturii, a produs ceea ce se numeşte „Marea Foamete Chineză” (1959-1961), curmând vieţile a zeci de milioane de oameni – fiind considerată a fi cel mai mare dezastru produs de om în istorie. Funcţie de criteriile de evaluare utilizate, estimările variază între 30 de milioane de morţi (Jasper Becker, 2013: 283) şi 45 de milioane, incluzând victimele torturate şi executate sumar (Frank Dikötter, 2010: 8).
O politică dezastruoasă de proporţii comparabile a fost numai colectivizarea forţată care a produs „Marea Foamete Sovietică” în anii 1932-1933, inclusiv „moartea prin înfometare” (Holodomor) în Ucraina, cauzând moartea a peste 8 milioane de oameni (Andrew G. Walder, 2015: 334; Philip Wolny, 2018).
Cauza principală a foametei nu a fost însă colectivizarea per se. În Uniunea Europenă, de exemplu, micii fermieri au fost și sunt sprijiniţi și în prezent să se asocieze în mod voluntar în diferite forme cooperative prin subvenţii publice substanţiale în cadrul unei „politici agricole comune” care vizează conservarea spaţiului rural tradiţional, pe de o parte, şi securitatea alimentară a continentului, pe de altă parte. Lăsând la o parte conservarea tradiţiilor rurale, faţă de care partidele comuniste de pretutindeni au fost potrivnice în mod programatic, cauzele instituţionale (şi legale) principale ale sărăciei extreme (şi ale foametei extinse) în mediul rural chinez au fost: legislaţia „achiziţionării” forţate a produselor agricole la preţuri derizorii stabilite de stat (introdusă în noiembrie 1953); precum şi aceea a „înregistrării” ţăranilor, interzicându-le părăsirea satelor şi a exploataţiilor agricole colective (introdusă în iunie 1955) (Xin Meng et. al., 2015).
Acest transfer uriaș de avuție de la sat (agricultură) la oraș (industrie) –, care s-a practicat pe scară largă în toate regimurile comuniste pe toată durata existenței lor, inclusiv în România –, a fost nu numai profund injust (constituțional, discriminatoriu), ci și deosebit de ineficient (economic, falimentar).
În sfârșit, se estimează că în timpul „Marii Revoluţii Culturale Proletare” (1966-1976), o politică destinată de Mao Zedong apărării socialismului şi îndreptată împotriva înclinaţiilor „capitaliste”, reale sau presupuse, ale unor categorii de cetăţeni, inclusiv ale unor membri ai PCC, şi-au pierdut viaţa între 1,5 şi 2 milioane de oameni, dar mult mai multe vieţi au fost distruse în confruntările, denunţurile şi persecuţiile care au avut loc în această perioadă (Frank Dikötter, 2016: 13).
Cu un bilanţ final tragic însumând 65 de milioane de victime, politicile RPC în timpul lui Mao Zedong sunt bine rezumate de titlul dat de Jean-Louis Margolin în capitolul dedicat în Le Livre noir du communisme: „Chine: un longue marche dans la nuit” (Charles Ronsac (ed.), 1997: 15; 503-597; Mark Kramer (ed.), 1999).
Cristian-Ion Popa, CS II dr., secretar ştiinţific al ISPRI
Se încarcă comentariile...
