„Chestiunea nucleară”: decizie suveranistă sau politică comună în NATO?

Ciudat că nu se caută o explicație deciziei Președintelui României de a refuza oferta „umbrelei nucleare europene” propusă de Franța. Este sau nu o decizie logică în contextul deciziei naționale a românilor de a face parte din NATO și, implicit, de a-și pune securitatea națională și sub umbrela comună, cu mult mai largă, amplă și coerentă, oferită de Alianță? Este oare o decizie imuabilă sau una ce poate evolua în funcție de criterii de oportunitate?

FOTO AFP

Să pornim de la locul cu totul special pe care-l ocupă Franța în NATO tocmai din cauza forței sale nucleare de disuasiune, cea asupra căreia a afirmat dintotdeauna, în spiritul viziunii Generalului de Gaulle, că păstrează un control strict național și suveranist, fiind singura putere nucleară total independentă de SUA în ceea ce privește capacitatea sa tehnică și operațională. Elementul esențial în această discuție despre Franța și „chestiunea nucleară” trebuie deci să plece tocmai de la acest element politic esențial: cu toate că Franța, cu începere din 2009, face parte din comandamentul integrat al NATO, ea NU face parte din GRUPUL PENTRU PLANIFICARE NUCLEARĂ fondat în 1966, organismul de nivel înalt, prezidat de Secretarul General al NATO, care se ocupă de problematica nucleară din care fac parte, evident cu excepția Franței, toate celelalte State Membre. Se reunește de mai multe ori pe an pentru a discuta diverse aspecte ce țin de politica nucleară a NATO, de planificarea și dispozitivul forțelor nucleare precum și probleme care țin de securitatea, siguranța și durata de viață operațională a armelor respective. Aveți aici o prezentare oficială a principalelor aspecte ce țin de politica nucleară a NATO, foarte interesantă pentru că veți vedea că și SUA își păstrează același drept absolut de control asupra folosirii armelor sale nucleare ceea, aparent, egalizează postura franceză reafirmată de Macron și anume că doar Președintele Franței va deține dreptul absolut de control asupra folosirii armelor nucleare în caz de conflict.

Unde-i diferența? În ceea ce face Grupului de Planificare Nucleară din NATO care, prin consultare comună între toate statele participante, exceptându-i pe francezi, decide o politică comună și, astfel, strategia comună determină postura de securitate nucleară în care ar putea fi activate arme nuclear în scop defensiv. Cealaltă deosebire majoră intervine din momentul în care, firesc pentru Franța, acceptarea propunerii făcute de Macron cuprinde, necondiționat, și acceptarea subordonării față de prioritățile strategice ale Franței, asta în opoziție cu prevederile Conceptului Strategic al NATO din 2022 care ia în considerare un tip de politică în care să fie integrate prioritățile fiecărui Stat membru. Și, mai ales, „stipulează că postura de disuasiune și defensivă a NATO este o combinație apropriată de capacități nucleare, capacități militare convențional și capacități de apărare antirachetă la care se adaugă capacități spațiale și cibernetice”.  

Dar, cu certitudine, există și criterii de oportunitate, determinate mai ales de politica din ce în ce mai reticentă a unor state din NATO față de SUA și politica promovată de Donald Trump. În domeniul atât de special și sensibil al apărării nucleare, în acest context, a apărut faimoasa Declarație de la Northwood din 15 iulie 2025, acord bilateral între Franța și UK pentru coordonarea strategiilor lor naționale de disuasiune nucleară. Pentru prima oară, ele două puteri nucleare, singurele deținătoare de arsenale de acest fel din Europa, au convenit să-și coordoneze forțele nucleare, fiind format un Grup de coordonare franco-britanic.

Avem acum o situație oarecum ciudată, poate cu forțe nucleare complementare în raport cu NATO cum spune Macron dar cu perspectiva din ce în ce mai clar conturată că, de la un moment dat. în situație de criză existențială, am putea să avem și două strategii diferite (oare cât de diferite) de folosire a armelor nucleare. Avem, de o parte, Statele Membre ale NATO (care se definește drept Alianță Nucleară) cu umbrela nucleară clasică asigurată de SUA și stabilind o politică comună la nivelul NATO și cu arme nucleare dispuse în arsenale din Italia, Olanda, Germania, Belgia și Turcia. Avem acum conceptul de „disuadare avansată” formulat de Macron la care a afirmat că aderă opt țări: UK, Germania, Polonia, Olanda, Belgia, Grecia, Suedia și Danemarca. Ce nu avem este o strategie decisă în cadrul conceptului francez și nu avem încă descrise amplasamentele posibile ale forțelor nucleare franceze în cele opt țări precum și raportul stabilit cu eventualele misiuni NATO în domeniu.

Listați opțiunile, comparați avantajele și riscurile de angajare și dezangajare în perspectiva universului conflictual pe care ni-l construim cu atâta grijă și cântăriți angajamentul românesc, cu specificarea că este o viziune „pe termen mediu”. După aia....