Ce am învățat eu din audiența la Papa Leon al XIV-lea

Audiența cu Sanctitatea Sa Papa Leon al XIV-lea, în Sala Clementina de la Vatican, a fost pentru mine, în mod cert, unul dintre acele momente din viața oricărui om care rămân ancorate atât memorie cât și în conștiință. Pentru tot restul vieții.

Am fost cu toții în locuri în care omul, mai ales politicianul, simte că trebuie să vorbească puțin și să asculte, sau să înțeleagă mai mult. Pentru mine, Sala Clementina este un astfel de loc. Acolo au intrat, de-a lungul timpului, conducători de state, diplomați, oameni ai Bisericii, oameni ai culturii și reprezentanți ai popoarelor. Acolo, în inima Vaticanului, politica nu mai poate fi redusă la mecanismele ei de zi cu zi, la replici tăioase, la orgolii ori la agende înguste. În fața unei istorii atât de ample, ești obligat să ridici privirea și să te întrebi ce rămâne cu adevărat după tine. Ce rămâne după ce toată enumerația de mai sus dispare unde îi este locul. Adică în uitare.

Și iată ce rămâne.

Înainte de cuvinte, rămâne felul de a fi în lume și între oameni. Sanctitatea Sa are o eleganță aparte, una interioară. O eleganță intelectuală și gestuală. Este eleganța omului care gândește înainte să vorbească, care ascultă cu adevărat, care nu are nevoie să ridice vocea pentru a da greutate unei idei. Într-o lume politică în care zgomotul pare, de multe ori, să fi înlocuit gândul și gândirea, această formă de calm, de claritate și de profunzime este, în sine, o lecție.

Rămân, de asemenea, cuvintele Papei Leon al XIV-lea vorbind despre Europa, despre moștenirea creștină a continentului nostru, despre Adenauer, De Gasperi și Schuman, despre popoare, despre libertate, adevăr și despre datoria politicienilor de a sluji binele comun. Sunt cuvinte care pe mine m-au atins în mod special, pentru că Papa a vorbit despre un lucru pe care și eu îl cred cu tărie: Europa are nevoie de un ideal.

Uniunea Europeană s-a născut, desigur, dintr-o nevoie practică. După tragedia celui de-Al Doilea Război Mondial, Europa trebuia să găsească o formă prin care războiul să nu se mai repete între popoarele continentului. Dar proiectul european nu a fost niciodată numai o construcție administrativă, comercială sau (din ce în ce mai mult azi) una tehnică... El a fost, de la început, și o construcție morală.

Părinții fondatori ai Europei contemporane au înțeles că pacea se apără, da, prin tratate, dar ea se apără și printr-o cultură a demnității umane, a responsabilității, a libertății, a credinței și a respectului pentru persoană. Adenauer, De Gasperi și Schuman nu au construit Europa din cinism. Au construit-o pe convingeri. Au înțeles că, fără rădăcini creștine, fără memoria comună și fără valori, Europa riscă să devină o simplă piață. Iar o piață poate produce prosperitate, dar nu poate produce singură sens! Ar fi ca o navă aflată mereu în derivă. Fără busolă.

Mi s-a părut esențială distincția făcută de Papa între ideal și ideologie.

Politica are nevoie de ideal. Bineînțeles. Fără ideal, ea se transformă într-o formă gestiune, sau de administrație. Devine, oricum, o tehnică lipsită de suflet. Și totuși, politica trebuie să se ferească de ideologie, pentru că ideologia deformează realitatea, sacrifică omul pe altarul unei scheme destul de abstracte și sfârșește prin a impune vieții ceea ce viața nu poate duce. Lipsa de sens!

Europa a cunoscut prea bine prețul ideologiilor.

Comunismul, fascismul, nazismul, populismul astăzi, toate au promis o lume nouă și au adus suferință, distrugere și moarte. De aceea, pentru mine, mesajul Papei este foarte limpede: politica trebuie să aibă idealuri înalte, dar picioarele ei trebuie să rămână puternic ancorate pe pământ. Omul concret, familia concretă, munca, comunitatea, libertatea, demnitatea, credința și adevărul trebuie să fie mereu mai importante decât orice proiect ideologic.

Foarte puternică a fost și ideea că politica trebuie să revină la popor.

Papa a vorbit despre popor nu ca despre o masă pasivă, care primește decizii de sus, ci ca despre un subiect viu al politicii. Nu obiect, ca la populiști. Este esențial. Și este, de fapt, una dintre marile provocări ale Europei de astăzi.

În prea multe locuri, oamenii simt că politica s-a îndepărtat de ei. Simt că deciziile sunt luate departe, în limbaje pe care nu le mai înțeleg, de oameni pe care nu îi mai întâlnesc. Iar când politica se rupe de oameni, apar două mari pericole: populismul și elitismul.

Populismul caută adeziuni rapide, nefiltrate prin intelect sau gândire critică, el promite tot, simplifică tot și nu rezolvă nimic!

Elitismul disprețuiește oamenii, decide fără ei și apoi se miră că oamenii nu mai au încredere.

Ambele sunt periculoase și slăbesc democrația. Ambele rup legătura dintre cetățean și reprezentanții săi.

De aceea, mi-a rămas în minte ideea Papei despre nevoia de a reveni, în era triumfului digital, la o politică mai apropiată de modul analog, de viața reală. Este o formulare simplă, cumva, dar foarte adevărată. Avem acces la tehnologie, avem rețele, viteză, și avem o comunicare permanentă. Dar nimic nu poate înlocui întâlnirea directă cu omul. Nimic nu poate înlocui privirea, dialogul, ascultarea și prezența reală într-o comunitate. Nimic, cred eu, nu poate înlocui sentimentul că îți pasă de oameni, că vrei cu toată ființa ta să faci ceva bun pentru ei. Iar binele se poate face în moduri infinite, mai mici sau mari. Dar el trebuie să fie ținta oricărui politician. Iarăși, ideea Papei despre binele comun.

Pentru mine, ca om politic, acest lucru este o chemare la responsabilitate. Politica nu se face doar în instituții. Ea se face și în comunități. Sau mai ales acolo! Politica se face în sate, în orașe, în familii, în discuțiile cu oamenii care muncesc, care cresc copii, care au griji sau datorii, oameni care au speranțe și care așteaptă seriozitate de la cei care îi reprezintă.

A fi creștin-democrat astăzi înseamnă, înainte de toate, să ai această legătură vie cu omul.

Papa a mai spus un lucru foarte important: a fi creștin în politică nu înseamnă a fi dogmatic. Încă o distincție care mi se pare esențială.

Politica nu trebuie să transforme credința în instrument al unui partid, oricare ar fi el. Iar omul politic creștin are datoria de a lăsa Evanghelia să îi lumineze deciziile. Asta înseamnă respect pentru persoană și pentru familie. Respect pentru viață și pentru muncă. Respect pentru libertatea religioasă, de conștiință, și pentru demnitatea fiecărui om.

Înseamnă și să ai curajul de a vorbi despre familie într-o Europă care se teme tot mai mult să aibă copii. Înseamnă și să vorbești despre muncă demnă într-o economie care riscă să devină rece și dezumanizantă. Înseamnă și să vorbești realist despre migrație, cu grijă pentru cei care suferă, dar și cu responsabilitate față de capacitatea reală de integrare a societăților noastre. Nu în ultimul rând, înseamnă să abordezi marile teme ale prezentului, inclusiv inteligența artificială și protejarea creației, fără fanatism sau ideologie, însă cu luciditate!

Mai ales, dragi cititori, Evanghelia te îndeamnă să aperi libertatea.

Dar libertatea adevărată nu este libertatea de a face orice, oricum, fără adevăr și fără răspundere. Libertatea adevărată este legată de demnitate, de conștiință, de adevăr, evident, și de responsabilitate.

O societate care rupe libertatea de adevăr ajunge, mai devreme sau mai târziu, să confunde drepturile cu pretențiile, iar demnitatea cu puterea celui mai zgomotos. Și se transformă, astfel, în dictatură!

Eu cred că și pentru România, toate aceste lucruri au o semnificație specială.

Noi suntem un popor european prin istorie, prin limbă, prin cultură, prin credință și prin destin. Iar la Roma simți acest lucru aproape fizic. Simți rădăcina noastră latină și simți că România face parte din fibra profundă a civilizației europene. Nu suntem, în niciun caz, la marginea ei.

Dar apartenența la Europa nu trebuie să rămână doar un fapt istoric. Ea trebuie să devină, într-un fel, seriozitate aplicată zi de zi. Responsabilitate ca mod de viață. Mai ales la nivel politic. Dacă vrem o Românie respectată, puternică și demnă, trebuie să construim instituții serioase, comunități vii, trebuie să sprijinim familiile, munca, educația și trebuie să cerem și să construim o viață politică vie, în care oamenii sunt și interesați, dar și implicați.

Am plecat de la audiența cu Papa Leon al XIV-lea cu sufletul plin de bucurie și cu o convingere chiar mai puternică decât înainte: Europa va rămâne ea însăși vie dacă va avea oameni politici care știu de unde vin, în ce cred și pentru cine lucrează.

Iar pentru noi, cei care ne revendicăm de la dreapta europeană, liberală, conservatoare și creștin-democrată, aceasta este o datorie.

Datoria de a apăra libertatea fără a uita adevărul. De a moderniza fără a disprețui tradiția. Datoria de a conduce fără a pierde legătura cu poporul și de a face politică în slujba binelui comun.

Aceasta este lecția pe care am primit-o la Vatican. Și cred că este o lecție de care România și Europa au nevoie mai mult ca oricând.