Cauzele metafizice ale extremismului maghiar

Preşedintele UDMR Kelemen Hunor ne ameninţă cu proteste de stradă dacă regionalizarea nu va consfinţi izolarea şi închiderea în sine a zonelor locuite majoritar de etnicii maghiari. Până la urmă, care sunt cauzele metafizice ale obsesiei maghiare privind asimilarea şi de unde provine fanatismul afirmării excesive a apartenenţei etnice ca paradigmă existenţială unică şi ultimativă?

Orice afirmare de sine exagerată în afară, pe scenă deschisă, a unei entităţi, în vederea promovării unei calităţi unice propuse emblematic cu rol de kintesenţă existenţială, vădeşte o lipsă lăuntrică, un gol de fiinţă, care încearcă să se ascundă sub vălul demonstraţiilor sulfuroase. A trăi apartenenţa la etnie ca pe o adevărată metafizică şi a ridica apartenenţa la ea la rang de ontologie nu ar fi până la urmă o eroare dacă acest lucru s-ar face în raport cu sinele şi cu absolutul, pentru că ar însemna existenţa unui conţinut care nu are nevoie să fie afişat şi hiperbolizat de vreme ce există ca atare. Dacă fiecare neam este o întrupare unică a unei idei divine, cum ar spune Dostoievski, atunci această descendenţă de ordin superior are suficientă substanţă ontică încât să nu fie nevoie a fi transformată în reclamă stradală de prost gust.

Dar în momentul în care în raportul cu ceilalţi singura dialogare este cea a afirmării etnice, rezultă că în spatele ambalajului sclipicios se ascunde un hău, o căutare a unui conţinut care nu e şi de aceea se caută pe sine pe dinafară, inventându-se, nu regăsindu-se. Dacă a fi înseamnă a fi de o anumită etnie, acest lucru ar trebui să fie evident şi de la sine înţeles, nu perorat cu rost şi fără rost, nu transformat  într-un motiv permanent de arţag cu ceilalţi. Dacă eşti ceva, înseamnă că deţii acea calitate ontică dincolo de recunoaşterea celorlalţi sau nu. Dar aşa cum cei lipsiţi de inteligenţă simt nevoia să spună mereu cât de inteligenţi sunt, cei care nu îşi regăsesc o identitate lăuntrică reală de orice fel, fie ea şi etnică, simt nevoia să umple văzduhul de cuvintele care să dovedească fiinţarea a ceva care nu prea este...

Să luăm ca exemplu identitatea românească. Ea există şi nimeni nu simte nevoia să o urle în miezul nopţii, nici măcar în diaspora. Ea stă în sine pentru că are conţinut, iar cei care iubesc această apartenenţă la corpul spiritual al neamului nu fac paradă cu acest lucru. Iubirea de neam se consumă desigur şi în manifestaţii publice, în sărbători, prin tradiţii, dar nu se reduce la atât, nici nu devine un comportament compulsiv-obsesiv de a spune tuturor, fie că te întreabă sau nu: ”Eu sunt din etnia cutare”. Spre deosebire de acest mod integrator şi paşnic de a-ţi trăi apartenenţa la neam ca pe o normalitate, politicienii maghiari au construit în Transilvania o filosofie a afirmării unui lucru care există doar prin publicitatea lui. Nu salvezi valoarea unei etnii prin izolare şi prin închistare decât dacă nu eşti sigur că ea există şi ţi-e frică să nu-ţi scape din mână, să nu o mai poţi controla, sau, mai grav, dacă ea nu are o identitate bine constituită şi atunci simulezi aparenţa siguranţei prin agitaţia şi focurile de artificii ale asumării unei excepţionalităţi care nu are realitate.

Politicienii maghiari îi consideră pe etnicii lor nişte supuşi de tip medieval care trebuie controlaţi şi ţinuţi departe de orice ispită şi comunicare cu exteriorul, la fel ca o comunitate Amish care nu trebuie să cunoască lumea din afară ca să nu fugă înspre ea.

De ce se tem politicienii maghiari de asimilare, dacă sunt atât de bine instalaţi în valorile şi cultura lor? De ce flutură spaima pierderii identităţii lor etnice la orice contact cu populaţia românească? Românii nu şi-au pierdut nici limba, nici religia, nici sufletul, deşi s-au aflat sute de ani sub dominaţie străină în Transilvania, iar tratamentul care li se acorda era de domeniul terorii permanente. Românii erau obligaţi şi constrânşi să-şi uite neamul şi nu au făcut-o în ciuda prigonirilor crâncene pentru că erau un neam autentic şi aveau un suflet atât de puternic încât nicio dominaţie barbară nu i-a clintit din modelul lor existenţial, chiar dacă limba şi biserica lor nu erau recunoscute, iar naţionalitatea lor era dispreţuită. De fapt, românii nici nu erau recunoscuţi ca fiind un neam în Transilvania deşi erau majoritari, dar existenţa lor lăuntrică a fost reală şi de aceea au supravieţuit.

Acum, politicienii maghiari se tem că organizarea administrativă a etnicilor maghiari în aceeaşi unitate cu românii (care sunt atât de toleranţi încât au permis să aibă mai puţine drepturi decât maghiarii în ţara numită România) ar putea afecta puritatea etnică a comunităţii lor. De aici rezultă două lucruri. O dată, că politicienii maghiari îi consideră pe etnicii lor nişte supuşi de tip medieval care trebuie controlaţi şi ţinuţi departe de orice ispită şi comunicare cu exteriorul, la fel ca o comunitate Amish care nu trebuie să cunoască lumea din afară ca să nu fugă înspre ea. A doua concluzie a modului în care îşi tem politicienii maghiari etnia ar fi că le lipseşte substanţa şi întemeierea reală a fiinţei, pentru că altfel nu ar vehicula spaima asimilării numai pentru că etnicii maghiari se vor regăsi într-un judeţ mai mare decât cel actual. O valoare nu se murdăreşte prin faptul că se învecinează şi dialoghează cu o altă valoare, dimpotrivă, ar avea ocazia să se potenţeze reciproc. Ar putea învăţa una de la alta. Or tocmai acest lucru este spaima de moarte a politicienilor maghiari, că populaţia pe care o controlează ei ar putea descoperi că românii nu mănâncă unguri şi că a trăi împreună cu ceilalţi este mai mult decât a trăi în izolare. Dar dacă populaţiei maghiare i-ar merge mai bine după ce s-ar reuni cu unele judeţe mai dezvoltate ale României? Nu şi-ar pierde rostul pe lume tocmai politicienii maghiari care şi-au menţinut etnia în sărăcie şi izolare ca să o poată controla şi ca să dea vina pe români pentru lipsuri? Nu ştiu la ce nivel emfaza etniei este dovada unei lipse de substanţă şi de valoare lăuntrică, dar e clar că împăraţii etniei maghiare sunt goi şi nu vor să deschidă graniţele etnice pentru că atunci cei pe care ar vrea să-i scoată în stradă ar descoperi că fără ei le este mai bine...