Câte ceva despre cetăţeanul francez ”Constantin Brancuzi”

România anilor 50. Oricare dintre noi se poate întreba cum s-a simţit Constantin Brâncuşi, ce tristeţe copleşitoare l-a cuprins, când statul român i-a refuzat donaţia arhicunoscută, supremul lui gest de iubire către ţara care l-a născut, nu către cea care l-a adoptat.

Ştiind că i se apropie sfârşitul, cetăţeanul (devenit) francez ”Brancuzi” s-a despărţit total de România, devenită peste noapte un fel de mamă vitregă, cu inimă de piatră.

Abia acum, după atâta amar de vreme, vrem să-i aducem osemintele acasă. Astfel, România actuală încearcă să repare o mare greşeală a celei de atunci, condusă de ”tovarăşii” care au schimonosit chipul şi trupul ţării aproape o jumătate de secol.

E ca şi cum România de azi prezintă scuze postume lui Constantin Brâncuşi, un brand al spiritualităţii universale, iar noi nu mai putem afla, din păcate, dacă el le acceptă, sau nu.

La o recentă dezbatere a subiectului în mass-media, se punea următoarea întrebare: ”Dacă îl vom aduce în ţară, câţi vizitatori vor mai ajunge în România să-i vadă mormântul?” Adică, în Franţa aceştia vin mereu, mulţi, dar în România...

Dacă îţi iei inima în dinţi, cum se spune, poţi să răspunzi aşa: ”La început, vor veni mai puţini, apoi mai mulţi. Cei care îl preţuiesc pe Brâncuşi, îl vor urma  fie la Hobiţa, fie pe Aleea lui Eminescu de la Bellu, oriunde...”.

Încă un posibil răspuns complementar: ”După atâţia ani de rătăcire pe culoarele întortocheate ale socialismului şi capitalismului, ar fi normal şi firesc ca România să-şi aducă fiii acasă, mai ales pe cei care, în timpul vieţii, s-au uscat de dorul pentru ţară şi au vrut să doarmă somnul de veci pe meleagurile mamei lor”.

Ar fi un gest de normalitate, dar şi de apărare a fiinţei naţionale, tot mai ameninţată în ultimele decenii. Strânşi într-un singur loc, lumea va şti mai bine cine suntem cu adevărat.

De ce să-i mai aducem? Pentru simplul motiv că ei au rămas orfani de ţară, iar ţara e orfană la rândul ei, e mult mai săracă fără geniile pe care nu a ştiut să le ocrotească, iar acestea s-au risipit pe văi şi dealuri străine.

Să-i aducem măcar pe cei dispăruţi, dacă pe cei vii nu suntem în stare s-o facem, iar în această privinţă avem o listă întreagă, care ar putea începe, de exemplu, cu Paul Goma, căruia i s-a acordat de curând cetăţenie ”moldovenească”, nu românească cum ar fi fost normal.

România anilor 1995-2000. Aflat într-un muzeu din Statele Unite ale Americii, inima mi se făcuse cât o pâine, când ghidul, aflând că sunt român, mă conducea ca pe un şef de stat printre operele lui Constantin Brâncuşi, participând cu admiraţie la emoţia mea.

Tot atunci, la New-York, l-am cunoscut pe Constantin Antonovici, un ucenic al meşterului de la Hobiţa, despre care interlocutorul vorbea cu o pioşenie greu de descris. Avea un subsol uriaş plin de sculpturi, apreciate şi cumpărate de specialiştii americani, pe care, simţind la rândul lui că i se apropie sfârşitul, voia să le doneze României.

Dar, punea două condiţii:

1. Să se înfiinţeze în ţară un muzeu care să-i poarte numele şi

2. Să plătească România transportul exponatelor cu vaporul.

În calitate de reprezentant al instituţiei mele, am negociat aceste condiţii şi am transmis rezultatele secretarului de stat Adrian Dohotaru (decedat după un accident de circulaţie suspect în Ucraina, unde se afla în misiune de sprijin pentru românii din această ţară).  

Propunerile adresate Guvernului României privind întoarcerea în ţară a sculptorului american au rămas fără răspuns, iar pe cale telefonică, sursa fiind un contabil cu creierul în formă de O, am aflat că ”România nu are bani să plătească şi transportul cu vaporul al lucrărilor respective”. Peste puţin timp, Constantin Antonovici a murit, iar opera sa a rămas în proprietatea statului american.

Puternic afectat de acest eşec, pornind de la alte situaţii asemănătoare care ţineau de o anumită atitudine a guvernanţilor, Adrian Dohotaru, un intelectual rasat şi deosebit de sensibil, m-a surprins cu următoarele cuvinte: ”Uneori, românii au parcă ceva sinucigaş în ei...”.

P.S. Păstrând proporţiile, nu văd aproape nicio deosebire între modul de a proceda al unei Românii comuniste, în cazul lui Constantin Brâncuşi, şi, peste 50 de ani, cel al unui stat democratic, nu-i aşa?, care trebuia să reacţioneze altfel la oferta artistului româno-american.

O povestioară care ar trebui să pună pe gânduri clasa noastră politică, alături de noi toţi, mai ales când observăm că alţi posibili Brâncuşi, Enescu, Pallade, Cioran, Ionescu, Eliade...continuă să părăsească teritoriul României şi în ziua de azi, într-un lung cortegiu parcă fără sfârşit, neştiind dacă se vor mai întoarce vreodată în ţara pe care vor iubi-o, fireşte, toată viaţa.