Cât mai durează Războiul lui Putin. Resursele contează, dar nu e doar atât
Devine tot mai evident că Războiul lui Putin împotriva Occidentului ține de capacitatea de a purta lupta pe termen lung. Declanșat în august 2008 prin invazia rusească în Georgia, la doar patru luni după Summitul NATO de la București, la care s-a vorbit (dar, din păcate, nu s-a reușit o decizie) despre aderarea Ucrainei și Georgiei la Alianța Nord-Atlantică, agresiunea lui Vladimir Putin este, în esență, o chestiune de rezistență pe termen lung.
Dictatorul de la Kremlin a mizat și în 2008, și în 2014, și în 2022, pe slăbiciunea Vestului, pe intimidare și amenințare nucleară și pe refuzul națiunilor democratice prospere și comode de a-l înfrunta. În termeni simpli, este mecanismul psihologic al bullyingului, al golanului de cartier care îți sare noaptea în spate cu un cuțit, cerându-ți să i te supui total. Ce faci, te lupți cu el? Chiar vrei să riști? Dacă te omoară? Poate dacă accepți și i te supui, mai ai o șansă să trăiești? Mizează așadar pe lașitatea societăților occidentale în fața agresiunii asupra unor victime de la periferie și pe faptul că poate menține vreme îndelungată iluzia vesticilor că agresiunea împotriva Ucrainei nu este și o agresiune împotriva lor și a viitorului Europei. Dar europenii au început să se trezească...
Războiul Rusia-Ucraina, început în 2014, prin anexarea Crimeei, este doar un capitol al acestui lung război împotriva Vestului și occidentalizării Europei de Est, dar unul foarte important, în care Vladimir Putin și-a angajat practic mandatul de la Kremlin și supraviețuirea politică, mizând totul pe o carte și pe un delir ideologic imperialist.
Armistițiul în condiții corecte nu-l avantajează, ci doar o eventuală capitulare a Ucrainei, pentru că deocamdată nu există în sistemul de putere de la Moscova (armată, servicii secrete, nomenklatura politică, oligarhi) sentimentul că „războiul a meritat”. Ce a obținut Rusia, de trei ani și jumătate încoace? Nimic. Sute de mii de morți, pagube militare imense și costuri de miliarde pentru a ține tancurile pe niște teritorii estice pustiite ale Ucrainei, în timp ce rafinăriile, depozitele de muniție, podurile și bombardierele scumpe din Rusia explodează noaptea iar comandanții militari ruși sunt sfârtecați de explozii lângă casele lor, în orașe rusești aflate la mii de kilometri de linia frontului? Ucrainenii le-au spus clar că niciun agresor și niciun criminal nu va mai putea trăi vreodată liniștit în Rusia și că oricând le poate suna ceasul.
Pe de altă parte, economia Rusiei gâfâie și intră în recesiune iar guvernatoarea Băncii Centrale, Elvira Nabiullina, le spune clar, public, că resursele alocate pentru economia de război au fost prea multe și s-au terminat. Sunt semne de epuizare economică. Asta să fie oare noua Rusie pe care le-a promis-o Putin rușilor, asta este măreția, astea sunt câștigurile? Pentru un asemenea rezultat catastrofal, dacă dictatorul de la Kremlin ar opri mâine războiul, ar fi eliminat la scurt timp după aceea, din interior, pentru că sistemul de putere de la Moscova, acum încă docil, s-ar adapta imediat la nevoia unui alt conducător, pentru timp de pace cu Europa și pentru reluarea afacerilor. Putin este deja condamnat să rămână în funcție și să fie perceput până la capăt ca „liderul de război” al Rusiei agresoare. Un alt rol istoric nu va mai primi, nici în Europa, nici în Rusia.
Acesta este motivul pentru care Putin nu va ceda și nu va încheia acest război de bună voie. Știe bine că, odată ce „a trecut Rubiconul”, dând ordinul de atac și făcând ceea ce a făcut Hitler în Europa anului 1939 dar înlocuind Lebensraum („spațiul vital”) al naziștilor cu Russkyi Mir („lumea rusă”) a putiniștilor, contestând ordinea politică post-Război Rece și readucând astfel războiul -cinetic și hibrid- pe continent, el nu mai are un viitor dincolo de războiul care-i poartă numele iar Epoca Putin a Rusiei se va încheia odată cu războiul său împotriva Ucrainei, a Europei și a Occidentului.
La aproape 73 de ani câți are, după 25 de ani de putere discreționară la Moscova, Putin își permite să mai țină Rusia, Ucraina și Europa în război câțiva ani, sperând că europenii se vor plictisi și vor ceda primii, lăsând astfel Ucraina să se prăbușească. Deja administrația SUA s-a dezangajat față de susținerea Ucrainei, distanțându-se și de Europa, și de obiectivul stopării expansiunii unei dictaturi agresive în relația cu vecinii pro-occidentali din fosta Uniune Sovietică sau din fosta lor sferă de influență. Washingtonul vorbește despre „un război care nu este al nostru”. Pentru Putin, dezangajarea SUA în fața agresiunii Rusiei este deja o mare victorie de etapă, dar nu una definitivă, căci Ucraina și Europa continuă să reziste, mult mai mult decât au crezut inițial el și serviciile de informații cu care s-a sfătuit.
Războiul hibrid al lui Putin împotriva Vestului este o confruntare lungă, istorică, ideologică și civilizațională a două modele opuse și incompatabile de organizare politică, economică și socială – autocrația imperială versus democrația modernă, sistemul represiunii și conducerii tiranice de tip asiatic versus sistemul valorilor liberale, închidere versus deschidere, minciună versus adevăr. Nu e nimic surprinzător că în susținerea Rusiei agresoare au sărit China comunistă, Republica Islamică Iran și satrapia din Coreea de Nord, adică regimurile autoritare orientale. Surprinzătoare este doar dezangajarea (temporară) americană față de Ucraina atacată și invadată. Dar este doar temporară, știm asta.
Cine stă mai mult în picioare, în ring, va câștiga. Nu va fi knockout, ci uzură și epuizare, iar la final un rezultat relativ și interpretabil. Din „marea ofensivă” rusească de primăvară, în provincia nord-estică Sumî, nu s-a ales mare lucru, și tot cu câteva sate în plus s-ar putea alege și „ofensiva-șoc” pe care se pare că Rusia o pregătește pe direcția Pokrovsk, înainte de a se împotmoli și aceasta. Ambele părți știu deja că „nici cealaltă nu se va prăbuși”, militar vorbind, și se pregătesc să „o joace lung”, spre nedumerirea președintelui Trump, care credea anul trecut că va da două telefoane de la Casa Albă și va închide războiul în 24 de ore.
Deci, victoria este despre resurse pe termen lung, însă nu doar atât. Europa este mult mai bogată decât Rusia și ar putea menține vreme îndelungată ajutorul financiar și militar pentru Ucraina precum și presiunea sancțiunilor asupra Rusiei, chiar și fără SUA, deși este evident că adăugarea sprijinului uriașei puteri militare și a economiei americane ar fi util pentru a strânge și mai mult „lațul” în jurul lui Putin.
Sunt semne, deocamdată timide și insuficiente, că președintele Trump a început să-și reconsidere „marea sa prietenie” pacificatoare cu Putin și convingerile inițiale că „Zelenski nu ar dori pacea”, în timp ce Putin ar fi un „om al păcii, de încredere”. Pentru orice observator atent și îndelungat al politicilor de la Kremlin și al discursurilor și acțiunilor efective ale dictatorului rus, este mai mult decât evident că Putin „nu dă doi bani” pe Trump iar Rusia a rămas la fel de anti-americană și anti-occidentală cum a fost în ultimii 100 de ani, de la venirea lui Stalin în 1924 încoace, doar că nu ar refuza cadourile strategice pe care i le face (din ce motive?) administrația Trump prin dezangajarea față de Ucraina, așa cum Stalin nu a refuzat ajutorul militar american după 1941, fără să devină vreodată un prieten al Americii.
Dar, dincolo de resurse, despre ce mai este vorba în rezistența din acest război? Ca întotdeauna în politică, totul pornește și se sfârșește odată cu încrederea. Rusia și Ucraina vor rămâne în ring atâta timp cât va mai exista încredere în obiectivele lor. Iar menținerea încrederii, fie că este vorba de un regim autocratic sau democratic, este un proces complicat și sensibil, care ține uneori de factori imprevizibili și se poate schimba ușor.
Sigur, se poate contraargumenta că în dictatura lui Putin nu contează ce crede poporul, că nimeni nu-i întreabă pe ruși dacă vor sau nu război, ca într-o democrație autentică. Rusia este un imperiu care nu și-a ales liber și nu și-a schimbat niciodată democratic Conducătorul. Și totuși, contează chiar și acolo încrederea, poate mai mult a sistemului decât a poporului, încrederea că lucrurile merg pe direcția corectă, care le (mai) poate aduce beneficii. Să ne amintim că regimurile comuniste s-au prăbușit în anii ‘80 când lumea de rând, dar în primul rând nomenklatura, și-a pierdut încrederea că regimurile comuniste mai sunt viabile. Cu atât mai mult în democrații, unde liderii chiar își obțin funcțiile și își mențin puterea prin votul liber al cetățenilor, încrederea este esențială și decisivă.
Cât va mai exista încredere în Zelenski și cât va mai exista încredere în Putin? 2025 nu pare un an bun pentru Zelenski și Ucraina, având în vedere răsucirea Americii după 20 ianuarie. „Nu ai cărți bune” i-a spus pe 28 februarie președintele american celui ucrainean. Între timp, s-au mai schimbat unele lucruri, tonuri și nuanțe, Ucraina și SUA au semnat un Acord economic strategic privind resursele iar recent, când Putin s-a oferit să medieze războiul Israel-Iran, Donald Trump i-a trântit, în sfârșit, în față ceea ce mulți voiam să auzim – „știi ce, fă-mi te rog o favoare și ajută-mă cu Rusia mai întâi, lasă grija cu Iranul și Israelul”.
Pentru a submina încrederea politică în democrațiile occidentale, în UE și în valorile liberale, în Zelenski și Maia Sandu, în alegerile din România și în statul de drept din Franța sau Germania, Rusia duce un război hibrid feroce, nebun, chiar în interiorul lumii noastre. Rețelele sociale, partidele extremist-naționaliste, agenții de influență finanțați de Rusia și masele de idioți utili de pe TikTok sunt armele lui Putin din interiorul democrațiilor Vestului, din Republica Moldova până în facțiunea izolaționistă ultraconservatoare din SUA (MAGA cea mai dură ideologic), care a început să i se opună până și lui Donald Trump.
Dacă dorim să avem onoare, pentru noi și pentru generațiile viitoare, și să fim mândri de cum vom ieși din Războiul lui Putin împotriva Occidentului, trebuie să continuăm să avem încredere – în Ucraina și Zelenski, în Republica Moldova și Maia Sandu, în UE, NATO, SUA, Franța, Germania, Marea Britanie, Polonia, Statele Baltice, în propriile noastre democrații (da, România este o democrație și un stat de drept, nu perfecte, dar incomparabil mai bune față de dictatura rusească), să administrăm înfrângeri în continuare Rusiei, în toate alegerile în care se implică (la fel ca și până acum, căci Rusia nu a câștigat nicăieri din 2024 încoace), transmițând Rusiei exact semnalul pe care Vladimir Putin nu vrea să îl audă (nici armata lui, nici serviciile secrete, nici aparatcik-ii lui, nici oligarhii, nici poporul rus), anume că vom rezista atâta timp cât este necesar pentru ca încrederea în victorie, în Rusia, să se prăbușească. Apoi știm ce va urma la Moscova, dar asta nu mai este treaba Europei să o facă, căci rușii o vor finaliza.
Se încarcă comentariile...
