Cartea centenarului Gopo

Pe 1 mai 2023 se aniversează 100 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai importanți cineaști români, Ion Popescu Gopo (1923–1989). Cu această ocazie, criticul și istoricul de film Dana Duma lansează cartea „Gopo 100”, scoasă, în condiții grafice foarte bune, de Editura Uniunii Cineaștilor din România (UCIN).

Dana Duma, profesor de istoria cinematografului la UNATC București și redactor șef al revistei „Film”, este autoarea unor lucrări de referință pentru filmologia românească, precum „Autoportretele filmului” (1983), „Woody Allen – bufon şi filosof” (2004), „Benjamin Fondane cineast” (2010) și „Istoria filmului românesc de animaţie 1920–2020” (2020). În 1996, ea a publicat, în cadrul seriei aniversare „Centenarul filmului românesc”, editată de UCIN, cea dintâi monografie dedicată lui Ion Popescu Gopo.

„Gopo 100” este mult mai mult decât o reeditare dezvoltată a volumului apărut la Meridiane, la inițiativa profesorului George Littera, în urmă cu 27 de ani. Noua carte, mai amplă și mai substanțială, reevaluează întreaga operă cinematografică a lui Gopo, coroborând analiza critică cu documente de istorie a filmului de animație (și nu numai) din România descoperite de Dana Duma între timp. Înainte de toate, autoarea a studiat cu acribie „Fondul Gopo”, intrat în patrimoniul Arhivei Naționale de Filme (ANF) în 2001, și numerele speciale ale revistei lunare „Cinema” scoase cu prilejul celor trei ediții (din 1966, 1968 și 1970) ale Festivalului internațional al filmului de animație de la Mamaia, supranumit „Pelicanul de Aur”. A rezultat o sinteză accesibilă, coerentă și captivantă, mai mult decât binevenită la ora centenarului Gopo.

„Cuvântul înainte” anticipează unele idei călăuzitoare ale cărții, precum prestigiul mondial al cineastului Ion Popescu Gopo, al cărui nume „a pătruns în toate dicționarele de cinema din lume înainte ca autorul să împlinească 40 de ani”, și însemnătatea pe care „revoluția gopiană” (sintagmă aparținându-i lui Giannalberto Bendazzi), începută cu scurtmetrajul „Scurtă istorie” (distins cu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes din 1957), a avut-o în contextul îndepărtării de modelul disneyan a marilor creatori ai animației mondiale.

Capitolul „Un mare animator” evidențiază drumul regizorului de animație Gopo, debutant „sub zodia lui Disney”, până la inconfundabila stilistică anti-Disney din scurtmetrajele cu Omulețul (în special din tetralogia care, pe lângă deja amintita „Scurtă istorie”, mai include filmele „7 arte” – 1958, „Homo sapiens” – 1960 și „Alo! Hallo!” – 1962).

Secțiunea următoare a volumului discută prea puțin cunoscutul Festival internațional de la Mamaia, născut grație uriașei influențe a lui Gopo; una dintre dovezile acesteia este faptul că, în 1960, la înființarea Asociației Internaționale a Filmului de Animație (ASIFA), cineastul român a fost ales vicepreședinte al organizației (președinte fiind Norman McLaren). Dana Duma subliniază: „Fără exagerare, Festivalul filmului de animaţie de la Mamaia a fost cel mai important festival internaţional de cinema din România. A fost nevoie de o revoluţie şi de traversarea unei lungi crize, după 1989, pentru ca în România să apară un alt festival specializat important, Animest, care are şi el un efect stimulativ asupra producţiei româneşti de animaţie.” Majorul eveniment cinematografic bienal de pe litoralul românesc a servit și ca loc de lansare a unor platforme teoretice, cum este cea a „filmului-pilulă”, concepută de același Gopo.

Capitolul „A treia etapă de revizuiri. Fervoarea experimentală” abordează aplicat scurtmetrajele de animație din așa-zisa „serie experimentală” a lui Gopo. Aceasta a fost creată de regizor și ca răspuns la apariția, în cadrul studioului specializat „Animafilm”, și, ulterior, impunerea internațională a „generației ’80”, compusă în general din absolvenți ai unor facultăți de arte plastice.

Cea mai întinsă secțiune a volumului tratează pertinent filmele cu actori – de multe ori integrând organic tehnici de animație – ale lui Gopo, începând cu exercițiile din mediumetrajele anilor ’50 și ajungând la lungmetrajele de maturitate. Criticul observă: „Fie că este vorba de adaptări (foarte libere) ale unor cunoscute basme de Ion Creangă („De‑aş fi... Harap Alb” – 1965, „Povestea dragostei” – 1976, „Maria Mirabela” – 1981 sau „Rămăşagul” – 1985) şi poeme dramatice („Galax, omul păpuşă – 1984) sau de parabole S.F. pe teme obsesive ale prezentului („S‑a furat o bombă” – 1961, „Paşi spre lună” – 1963, „Comedie fantastică” – 1975), realizările din acest capitol de creaţie al lui Gopo au o mare deschidere spre fantastic, regim preferat de cinematograful de animaţie.” Subsecțiuni consistente sunt dedicate „lecturilor nonconformiste” (în special ale operelor lui Creangă) și „pionieratului S.F.” al lui Gopo (unde intră și o reinterpretare modernă a motivului faustic – Faust XX, 1966).

Urmează „Un Gopo mai puțin cunoscut”, capitol care survolează filmele despre București ale regizorului (un mediumetraj dintr-un omnibus cu trei autori și un lungmetraj independent) și aparițiile ca actor ale lui Gopo (în filmele sale, dar și ale altor cineaști români), adăugându-le confesiuni ale artistului privind influența pe care au exercitat-o asupra sa mari cineaști, cum sunt Jean Georgescu și Victor Iliu, sau geneza unor opere proprii (citate semnificative sunt extrase, de pildă, din cartea „Filme, filme, filme, filme”, publicată de Gopo în 1963).

„Fondul Gopo” de la ANF, menționat anterior și cercetat într-o secțiune separată, „reunește desene, manuscrise, sinopsisuri, decupaje, schiţe, benzi desenate, fotografii, articole, din diferite etape ale creaţiei celui mai celebru realizator de filme de animaţie al cinematografului românesc”.

Capitolul concluziv, „Un Gopo etern”, este completat cu o prezentare în engleză, „Gopo, a Master of Romanian Animation”, susținută online de autoarea cărții în cadrul ediției din 2021 a Festivalului Internațional al Umorului de la Izmir – unul dintre evenimentele internaționale care, începând cu ediția din 1990 a Festivalului internațional de animație de la Zagreb (Animafest, ce a preluat ștafeta de la Mamaia din 1972), au ținut să-l omagieze pe regretatul cineast.

Bun cunoscător al animației românești și mondiale, înzestrat cu abilități remarcabile de analiză și sinteză, criticul Dana Duma își convinge cititorii și fiindcă nu recurge la encomioane (ce viciază alte monografii), păstrându-și mereu obiectivitatea, și fiindcă își întărește argumentațiile cu citate din critici și cineaști reputați, autohtoni și străini, sau cu comparații între Gopo și reprezentanți de prim-plan ai altor cinematografii naționale.

Volumul se încheie cu o „Biofilmografie”, unde sunt trecute în revistă toate filmele lui Gopo și momentele importante ale vieții acestuia, și o bibliografie esențială. Cartea este darnic ilustrată cu imagini ce îl prezintă pe regizorul român în compania unora dintre cei mai mari creatori de animație ai lumii (Walt Disney, Norman McLaren, Dušan Vukotić, Zlatko Bourek și board-ul ASIFA din 1960), afișe și fotograme din filmele cineastului sau caricaturi și benzi desenate semnate de Gopo. Imaginea de pe copertă este o fotografie în care Radu Igazsag, coleg de studio cu Gopo, l-a surprins pe cineast, într-o ipostază nu tocmai optimistă, în fața casei de pe strada bucureșteană Olteni unde-și avea sediul „Animafilm”, în 1986, cu puțin timp înainte de demolarea imobilului.

„Gopo 100”, această monografie exemplară care marchează centenarul marelui cineast român, are lansarea, la Sala Eforie (Jean Georgescu) a Cinematecii Române din București, în ziua de vineri, 5 mai 2023, de la 19. La eveniment participă, alături de autoarea cărții, Dana Duma, regizorii Laurențiu Damian (președinte UCIN) și Radu Igazsag. Lansarea este urmată de proiecția a două titluri importante, de actualitate și azi, din bogata filmografie a lui Ion Popescu Gopo: scurtmetrajul de animație „7 arte” și lungmetrajul S.F. cu actori „Comedie fantastică”.