Cannes 2013. Ziua H

Cannes-ul pare să ignore (şi foarte bine face) că Franţa este mai divizată, ca niciodată, între homofobi şi homo-simpatizanţi sau chiar „homofili”, ca să calchiez cuvântul după cinefili şi să rămân în acelaşi univers.

(Sinuciderea prin împuşcare a unui contra în Catedrala Notre Dame, cu 1800 de martori, şi protestul de a doua zi a unei pro, simulând acelaşi gest, cu conotaţii naziste şi la bustul gol, transformat în pancartă vie de lozinci, sunt subiecte la Ştiri).

Peliculele cu subiecte care pot stârni scandaluri sau chiar cenzură sunt destule la număr şi de valoare inegală. Din cele 4 scheciuri ale omnibusului indian „Bombay Talkies”, două sunt despre gay: unul căsătorit, iar un al doilea încă un copil homo în devenire (femeile încă nu intră în discuţie). Despre franţuzescul „ L’Inconnu du lac” deja se fac pronosticuri pozitive la secţiunea Un certain regard, iar în competiţia oficială sunt două titluri de incontestabilă reuşită cinematografică. Întâi de toate, extraordinarul ultim Steven Soderbergh. Poate se mai răzgândeşte asupra renunţării la cariera de cineast şi îi ia locul danezul Refn, care, după ce ne-a luat ochii şi ne-a trezit interesul cu „Drive”/ „Cursa”, ne-a exasperat până la huiduielile frenetice care au încheiat vizionarea de 8.30 dimineaţa,  a lui „Only God Forgives” / „O ierata El, Dumnezeu”, deşi am dubii, că la a doua proiecţie a fost pană de curent. Dar sigur criticii nu-l vor ierta, pentru penibila cascadă de crime de o cruzime inimaginabilă, asezonate cu un poliţist cântăreţ, de nici prezenţa celui mai bine cotat actor al momentului n-a mai ajutat la nimic: Ryan Gosling, care în plus, afront suprem, nu şi-a mişcat invidiatul fizic pe Croazetă.

Revenind la cântecul de lebădă al autorului surprizătorului „Sex, minciuni şi casete video” (pe care l-am văzut în ’90, la Sofia, în fostul sediu al Partidului lor Comunist, un fel de Casa Scânteii, din aceeaşi marmură funebră) şi al recentului prezentat la Berlinală şi pe ecranele noastre : „Side Effects ”/ „Efecte adverse”, ne-a încântat cu „Behind the Candelabra”/ „În spatele candelabrului”,  despre Liberace, figură excentrică a anilor 60-70, sclipitor şi la propriu şi la figurat, un senzaţional pianist, îmbrăcat în stilul de azi al lui Lady Gaga, cu tone de ştrasuri, inele supraponderale, ghiuluri, ce mai, pelerine gen cea a reprezentantului nostru la Eurovision, zburat pe scenă ca în spectacolul de Broadway cu Mary Poppins, şi mai ales o casă enormă, de un kitsch demn de Paris Hilton, cu un jacuzzi bun de băile unisex, la o cupă de şampanie, şi patrupezi ridicoli (da, se poate, că e ştiut că se molipsesc din personalitatea stăpânului), cu peruci şi automobile fistichii, grămezi de casete video cu propriile emisiuni, fiind prima vedetă TV, cu tabieturi, dintre care unul esenţial: nu renunţa pentru nimic în lume la somnul de dinainte de reprezentaţie, cu o prezenţă live la Oscarurile a 54-a ediţie...

Cine şi l-ar fi putut imagina pentru aceast rol complicat şi complex tocmai pe amantul înfocat din „Atracţie fatală” sau „Basic Instinct”: Michael Douglas, miraculatul care a câştigat deocamdată lupta cu cancerul? Cât de păcat ar fi fost să nu apuce să întruchipeze magistral o figură, care s-a zbătut o viaţă să nu se afle oficial orientarea sa nocturnă şi a murit de SIDA,  avocatul lui infirmând diagnosticul şi post-mortem, deşi deja statuarul Rock Hudson avusese curajul mărturisirii publice. Scenariul se opreşte la cariera artistului şi la aventurile sale de alcov, mai cu seamă cu un tânăr mai simpluţ, dar frumos ca un zeu, pe care vrea să-l şi înfieze la un moment dat ( după modelul lui Jean Marais, şi el prezent pe pânză în Clasicul marii iubirii al vieţii sale Jean Cocteau, cu „Frumoasa şi bestia”) este jucat, cu mult talent, de Matt Damon. Acesta din urmă a fost întrebat cum a fost cu săruturile înfocate şi a explicat că există o tehnică actoricească şi în plus, i s-a pus un fel de aparat dentar ca să-i întindă obrajii, şi să pară mai tânăr! Michael a mimat cântatul la pian (şi eu care eram tentată să comentez că a avut grijă Kirk, ultracelebrul lui tată, să-i facă o cultură artistică fără cusur!).

Prin urmare e cam ca la Sam din „Casablanca”, doar că acum mâinile sunt la vedere, iar histrionul reuşeşte să redea gesturile mimetic. Candelabrul din titlul e inspirat de o scenă dintr-un un film cu Merle Oberon (A Song to Remember, despre Chopin),  şi preluat pe instrumentul cu coadă, de la concertele în sală, cu un public de club, la mese, şi interactiv, cu o mamă adorabilă, puţin cam dependentă de păcănele (de la Tudor Istodor am învâţat cuvântul), de jocurile mecanice.  N-am recunoscut-o din prima clipă pe Debbie Reynolds (celei căreia i-a furat cândva bărbatul Liz Taylor, a cărei „Cleopatra” de acum 5 decenii, a fost programat în aceeaşi zi. Coincidenţă oare? Ca prezenţa la Berlin simultan a două foste neveste ale lui Scorsese: Liza Minnelli şi Isabella Rossellini? ) Pelicula HBO, pe care America n-o va vedea pe marile ecrane îi este dedicată recentului dipărut, marele compozitor de muzică de film: Marvin Hamlisch.    

La fete, revelaţia a venit cu Abdellatif Kechiche (care ne-a încântat acum câţiva ani, la Europeni cu „Cuşcuş cu chefal”) şi al său „La vie d’Adele/ Chapitres 1&2) de 3 ore fără un minut (cât varianta din ţară a  „Aurorei” lui Cristi Puiu, care în competiţie a avut 3 ore şi un minut). Povestea unei iubiri pătimaşe între Adele (şi în film şi în realitate acelaşi prenume, care în arabă înseamnă: Dreptate) Exarchopoulos, o elevă de liceu, şi Lea Seydoux (care apare şi în „Grand Central” şi o ştim de la Woody Allen, din „Middnight in Paris”), o studentă la belle-arte, o băieţoaică parşivă, cu  părul albastru (ca Simona Popescu în „Năpasta”, pusă în scenă de Radu Afrim).

Scenele de amor sunt sulfuroase, cum spune francezul, dar legătura dintre ele este atât de intensă, şi dramele la cote inimaginabile, încât nu te poţi decât lăsa furat/ furată de poveste, care amestecă şi o înclinaţie binecunoscută a regizorului pentru viaţa din şcoli, de la primară la terminală, un exemplu de cum să cucereşti nişte generaţii aparent indiferente, de la o simplă dictare şi până la textele lui Pierre de Marivaux! De remarcat în dialog o replică, de fapt repetitivă prin producţiile din Hexagon, nu-i mare lucru de capul lui cutare ca bărbat că nu-i Brad Pitt. Păi n-a mai rămas niciun francez cu magia lui Delon, şi se apelează la cineva din...import? 

Şi un posibil palmares: Fraţii Coen, La Palme d’Or, cei doi protagonişti din Liberace şi cele două din Adele, ex-aequo pentru interpretare masculină şi feminină (indiferen de ordine), „Jimmy P”, pentru scenariu şi „Castelul din Italia” al Valeriei Bruni Tedeschi, un Marele Premiu al juriului. Dar încă mai avem de văzut un Polanski, un Payne şi un Jarmusch!