Când drepturile nu vor mai fi opţionale

Cine sunt cei cu adevărat „cu dizabilităţi”? „Ei” sau „noi”, noi ca societate că nu adaptăm condiţiile de lucru/de trai pentru ca toţi să aibă şanse egale, că suntem incapabili să ne imaginăm o lume mai bună?!

Anna este eroina mea! Am cunoscut-o săptămâna trecută. Anna este noua mea profesoară pentru drepturile omului şi are cea mai caldă şi frumoasă voce pe care am auzit-o (după vocea mamei).

Mergeam grabită către o cladire mai îndepărtată din campus unde se ţine cursul pentru drepturile omului - primul curs din semestrul doi. Eram cu vreo 2-3 minute în întârziere când am intrat în sală. Profesoara încă nu ajunsese (spre uşurarea mea), însă o tipă tinerică, cu un ecuson la gât, pregătea slide-urile (un pic dubios). Lecţia era despre Convenţia internaţională pentru drepturi economice, sociale şi culturale (ce concidenţă!). La 11.05 doamna profesoară (alta, nu cea pe care am avut-o în primul semestru) intră în sală, condusă de un câine lup cam mare. Pentru o fracţiune de secundă m-am uitat ciudat, apoi am înţeles - e nevăzătoare. Ochii deja începuseră să îmi strălucească, căci simţeam cum mi-i umezesc lacrimile, ca atunci când te cuprinde o emoţie puternică. S-a dus repede către pupitru, şi-a aprins laptopul şi şi-a pus căştile la urechi. Din nou m-am uitat ciudat. Cand a început lecţia mi-am dat seama că neputând vedea nu avea notiţe scrise ci 'notiţe auditive'. Pauză.

Auzeam pe fundal despre 'natura obligaţiei', 'realizare progresivă', 'datoria de a lua măsuri', ' caracter nedescriminatoriu’, dar mintea mea era cumva detaşată de locul în care mă aflam.

Am rămas cumva blocată, absolut uimită, suprinsă cum în Anglia oamenii cu dizabilităţi pot duce o viaţă absolut normală. Nu îi cunosc povestea Annei, însă profesionalismul ei m-a fermecat. Mi-a zburat imediat gândul către casă şi m-a cuprins cumva un val de supărare...deşi nu 'supărare' e cuvântul. Nu ştiu... un soi de dezamăgire. Ce m-a supărat/dezamăgit şi mai mult decât faptul că în România facilităţile pentru oamenii cu dizabilităţi sunt aproape inexistente, a fost faptul că mi-am dat seama că situaţia din ţară, în privinţa asta, mi-a limitat pur şi simplu imaginaţia!

Abia în lecţia Annei mi-am dat seama că neavând niciun exemplu de „ba se poate!”, nu mi-am închipuit niciodată o lume în care oamenii cu dizabilităţi să nu întâmpine obstacole (materiale) la lucru sau pe stradă. România, repet, din punctul acesta de vedere, mi-a limitat puterea mea de a-mi imagina o lume mai bună! O lume mai bună şi pentru nevăzători, oameni cu probleme locomotrii sau alte dizabilităţi. Şi atunci mă întreb, cine sunt cei cu adevărat 'cu dizabilităţi'? „Ei” sau „noi”, noi ca societate că nu adaptăm condiţiile de lucru/de trai pentru ca toţi să aibă şanse egale, că suntem incapabili să ne imaginăm o lume mai bună?!

Anna, nici nu ştii ce lecţie importantă mi-ai dat - tu şi 'your ridiculous boy', cum l-ai numit zâmbind pe câinele tău când a început să latre la sfârşitul orei, când am plecat din sală.

Dar România stă bine la capitolul incluziune socială pentru persoanele cu dizabilităţi.

Dacă v-aţi încruntat un pic fruntea înseamnă că ştiţi că asta nu are cum să fie adevărat. Aşadar rectific:  România stă bine la capitolul incluziune socială pentru persoanele cu dizabilităţi - la nivel declarativ.

În 2013, în raportul pentru Comitetul pentru drepturi economice, sociale şi culturale, ţara noastră menţiona cum unităţile de învăţământ pentru copiii cu dizabilităţi au fost reabilitate şi mobilate, la fel şi cluburile sportive, centrele naţionale de excelenţă şi instituţiile de formare pentru profesori. Minunat! Raportul nu spunea nimic însă despre alte „inovaţii” româneşti - despre segregarea din sistemul de învăţământ. Despre şcolile „noastre” şi ale „lor”, unde „lor” se bifurcă cumva ca să facă loc şcolilor pentru copiii cu dizabilităţi (inclusiv pentru cei cu dizabilităţi care nu sunt foarte grave) şi cele pentru rromi. Nu-i nimic, dacă nu am uitat noi să menţionăm asta, ne-a adus aminte Comitetul, aşa cum ne-a adus aminte şi că am întârziat cu trimiterea raportului şi că am omis să acoperim articolele 11 şi 15 din Convenţie, care garantează un standard de viaţă adecvat şi, respectiv, accesul egal la viaţa culturală şi ştiinţifică.

Potrivit Convenţiei pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi pe care România a ratificat-o în 2011, persoanele cu dizabilităţi au dreptul de a participa în mod egal, nedescriminatoriu la viaţa culturală, să se bucure de „acces la locurile unde au loc manifestări culturale, precum teatre, muzee, săli de cinema, biblioteci şi servicii de turism”. Bine, dar cum? Cum se pot bucura de dreptul acesta când în România şcolile care au o pantă de acces pentru persoanele cu dificultăţi locomotorii sunt mai degrabă excepţiile decât norma, ca să nu spun de alte instituţii publice.

         Numărul persoanelor cu dizabilităţi, pe tipuri de handicap, la 30 septembrie 2014

Sursa: Buletin Statistic, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice - Direcţia Protecţia Persoanelor cu Dizabilităţi (Axa Y: de la 10.000 la 90.000; Axa X: fizic, somativ, auditiv, vizual, mental, psihic, asociat, HIV/SIDA, boli rare, surdocitate; Legendă: albastru - grav, roşu - accentuat, galben - mediu, verde-uşor)

727.187  - atâtea persoane cu dizabilităţi trăiesc în România, adică 3,42% din populaţia ţării.

În fiecare zi pretindem că 727.187 de suflete nu respiră laolaltă cu noi, că nu au vise, dorinţe sau prieteni (deşi, e interesant ce/cum raportăm – în Comitet, delegaţia României a fost întrebată de ce numărul persoanelor cu dizabilităti a crescut cu 40% în perioada 2006-2010 – concluzia o trageţi singuri). Dintre acestea, 97,7% sunt în îngrijirea familiilor sau trăiesc independent (neinstituţionalizate). Ca să discriminăm nu e nevoie să strigăm sau să aratăm cu degetul. Nu. Noi nu recurgem (doar) la aşa gesturi. Noi nu strigăm şi nu arătăm cu degetul. Noi doar ne facem că oamenii aceştia nu există, deci nu e nevoie de pante de acces, facilităţi pentru nevăzători, programe TV/ştiri dublate în limbaj mimico-gestual şi aşa mai departe. Incluziune socială – ce bine sună, ce bine arată pe hârtie (pentru cine poate auzi şi vedea, nu?)!

Mă gânesc la ziua în care voi vedea în oraşele din ţară cum şoferul autobuzului se dă jos să tragă rampa pentru cei în scaune cu rotile sau pentru mamele şi taţii cu copii în cărucior. Şi voi zâmbi. Mă gândesc la ziua în care şi acasă o să fie taxiuri mai mari, cu loc special pentru cei în scaune cu rotile. Şi voi spune „uite că se poate!”. Mă gândesc la ziua în care toate şcolile şi instituţiile statului (dar nu numai) vor avea pante de acces făcute corect, nu cu un unghi aproape de 60 de grade. Ziua în care şcolile şi universităţile vor angaja însoţitori pentru elevii şi studenţii nevăzători şi vor înregistra audio-video lecţiile. Mă gândesc la ziua în care atunci când avem datele problemei luăm măsuri. Ziua aceea în care şi 'Annele' din Romania vor avea şansele pe care le are Anna din Anglia. Ziua în care drepturile omului nu sunt opţionale. Doamne, ce zi frumoasă va fi!