Când ai trimis ultima oară o scrisoare?

Săptămâna trecută, un bun prieten polonez, jurnalistul independent Jakub Maciejewski, mi-a arătat o scurtă secvenţă filmată cu un bătrân din Cracovia recitând o strofă dintr-o poezie în româneşte şi m-a întrebat dacă omul vorbeşte bine în limba română.

I-am răspuns că o vorbeşte impecabil, ba chiar fără vreun accent străin sau regional pe care să-l percep, cam aşa cum vorbim noi, cei numiţi „mitici“ (mă cheamă chiar Dumitru), la Bucureşti şi în restul Munteniei. Curios din fire, i-am cerut detalii despre neobişnuitul personaj, pentru că am remarcat că după momentul liric în limba română, bătrânul vorbeşte cu Jakub în poloneză. Am aflat că se numeşte Tadeusz Gaydamowicz şi că are 95 de ani împliniţi. S-a născut într-un sat de lângă Chişinău, în Regatul României, în 1923, la cinci ani după Marea Unire.

Poezia nu-mi era cunoscută. Transcriind versurile şi căutându-le pe Google, am dat peste versurile cântecului „A plecat un tren din gară“, interpretat de-a lungul timpului de mai mulţi artişti din România şi Republica Moldova. În ordinea preferinţei mele personale (de la foarte mult până la absolut deloc), i-aş aminti pe aici Constantin Florescu, Ion Luican, Victor Cocieru, Doina Boierica şi Alexandru Arşinel. În zilele noastre nu se mai cântă despre trenuri...

Povestea tinereţii domnului Tadeusz Gaydamowicz este mai dramatică decât poezia melancolică pe care o recită astăzi în joacă. Venit pe lume în sânul comunităţii poloneze din Basarabia – provincie căreia administraţia românească instalată după 27 martie 1918 i-a păstrat intactă diversitatea etnică, religioasă şi culturală moştenită din istoria ţinutului dintre Prut şi Nistru – a urmat studiile în Chişinău. Lvov (azi în Ucraina). După cedarea Basarabiei către URSS, familia Gaydamowicz a trebuit să se refugieze de teama represiunii staliniste. Iar teama de sovietici a comunităţii poloneze din Moldova era cât se poate de justificată. Una dintre mătuşile domnului Gaydamowicz a fost mai puţin norocoasă: rămânând în Basarabia după invazia Armatei Roşii, autorităţile sovietice au deportat-o în Siberia.

La începutul anului 2019, Tadeusz Gaydamowicz a publicat cartea „O călătorie în lumea de odinioară. Amintirile unui polonez din Basarabia“, editată de Ambasada Republicii Polone în Republicii Moldova şi lansată la Biblioteca Naţională din Chişinău. Redactat bilingv, în limbile poloneză şi română, volumul cuprinde atât articole pe baza cercetărilor întreprinse de domnia sa, cât şi o colecţie deosebit de valoroasă din punct de vedere ştiinţific de fotografii şi documente din arhiva personală a autorului.

Adresa pentru corespondenţă este:

Tadeusz Gaydamowicz
Polish-Romanian Society
Rajska 1
31-124 Krakow
POLAND

Am achiesat instantaneu la ideea lui Kuba Maciejewski de a-i face o surpriză domnului Tadeusz Gaydamowicz prin aceea ca prietenii noştri din România şi Republica Moldova să-i trimită fiecare câte o scrisoare de felicitare în limba română cu ocazia celei de-a 96-a aniversări, pe care o va sărbători pe 4 iulie 2019. Venerabilul domn a avut o carieră profesională care îi permite azi să aibă o bătrâneţe decentă, astfel încât propunerea amicului jurnalist nu face apel la compasiune, ci la un simplu gest simbolic, materializat printr-o scrisoare de „La mulţi ani“.

Sunt suficient de în vârstă ca să fi trăit vremurile când scrisoarea era modul cel mai la îndemână de a ţine legătura cu o persoană din altă localitate. Dar suficient de tânăr încât să nu mai fi trimis vreo trei-patru scrisori timbrate în ultimii zece ani. Din adolescenţă am rămas cu un sertar întreg ocupat cu sute de plicuri, de diferite dimensiuni, formate, texturi ale hârtiei şi culori. Cele mai multe sunt din perioada când aveam un adevărat ritual de a trimite o scrisoare, alegând cu migală timbrele cu tematica şi coloritul potrivit ocaziei, plicul, hârtia şi/sau felicitarea. Scrisorile romantice le împachetam precum păpuşile ruseşti matrioşca, adică într-un plic mare se afla altul mai mic, care conţinea unul şi mai mic şi tot aşa până la ultimul pliculeţ, minuscul, cu un răvaş împăturit pe care nu încăpeau mai mult de câteva cuvinte caligrafiate minuţios.

Comunicarea prin mijloacele digitale din prezent este pe de-o parte mai rapidă şi mai complexă – prin unele aplicaţii îţi auzi şi vezi interlocutorul – în sensul că face apel la mai multe simţuri. Însă comunicarea electronică pare cumva depersonalizată, pentru că nu este alceva decât informaţie imaterială, sunt date în format binar (compuse din 0 şi 1) transferate între două dispozitive care le codifică şi decodifică în baza unui protocol. O scrisoare privată, în schimb, este cât de poate de materială şi de personală. A fost scrisă de mână sau măcar semnată, a trecut prin mai multe mâini, călătorind de la emiţător la destinatar şi expunându-se riscului de a se pierde pe drum. Cu puţin noroc, ajungea în cutia poştală corectă.

Emoţia de a primi şi de a desface o scrisoare era cu totul aparte şi nu se compara cu nimic altceva. Cu siguranţă nu cu sentimentul pe care îl am în prezent, când singurele scrisori pe care le primesc în cutia poştală sunt facturi de plată, înştiinţări oficiale şi, ocazional, publicitate electorală. A trimite o epistolă scrisă de mână prin poştă este astăzi, în lumea comunicării instantanee pe calea biţilor, un veritabil act cultural pentru nostalgici.

Fascinant la Poşta Română este că pare să nu aibă tarif fix pentru expedierea scrisorilor simple internaţionale (cu greutatea de până în 20 de grame). Probabil că este un simptom la firul ierbii al dezordinii din această instituţie rămasă mult în urma secolului XXI. Când am avut nevoie să trimit o scrisoare în Republica Moldova, m-am interesat la trei oficii poştale, fiecare dintre acestea cerând un preţ diferit, între 4 şi 10 lei. La un altul, Oficiul Poştal 70 din Bucureşti, funcţionara nici nu m-a băgat în seamă, deşi eram singurul client în acel moment, deoarece era ocupată să-şi aleagă pantofi de pe Internet...

La oficiul poştal din comuna de lângă Bucureşti unde locuiesc, o doamnă amabilă, aceeaşi care mi-a vândut timbrele pentru Chişinău la preţul corect, mi-a aplicat timbre în valoare de 7 lei pe scrisoarea simplă (care conţine o felicitare) către Polonia. Cu puţin noroc, în trei-patru zile lucrătoare, plicul va ajunge în cutia poştală a domnului Tadeusz Gaydamowicz şi tare m-aş bucura ca până pe 4 iulie să primească multe scrisori de felicitare din România şi Republica Moldova.