Blestemul preţurilor fixate din pix la electricitate şi gaze naturale

Plafonarea preţului la producţia internă de gaze naturale şi revenirea la preţuri controlate la electricitate, fără a se ţine cont de principii economice, înseamnă risipă, subdezvoltare şi o piaţă în care abundă speculaţii.

Cei care pretind că, în acest fel, îi protejăm pe români, se înşeală, chiar dacă, pe termen scurt, pare că preţul la energie ar fi mai mic. În anii următori, pentru a corecta greşelile de azi, facturile vor creşte în ritm susţinut. Singurii care câştigă din acest joc sunt intermediarii din piaţă care au acces la o resursă naturală ieftinită artificial.

Reintroducerea controlului preţurilor la energie a fost şi rămâne o eroare de proporţii.

Cel mai mare rău produs de această politică este văduvirea bugetului de stat, în anii care vin, de câteva zeci de miliarde de euro, cât ar fi generat din taxe şi impozite producţia de gaze naturale din Marea Neagră. Fără aceşti bani şi, implicit, fără a putea face investiţiile pe care le-am fi putut finanţa cu aceştia, România va continua să trimită peste hotare cea mai bună forţă de muncă, în căutarea unui trai decent şi a unor servicii publice de calitate.

Ani de zile de control al preţurilor la energie au dus la falimentul, încet dar sigur, al sectorului carbonifer. Lipsa de restructurare a companiilor din domeniu nu a făcut decât să înrăutăţească lucrurile, încât este greu de prezis, astăzi, dacă şi cum s-ar mai putea îndrepta lucrurile. Producţia de energie suferă, astăzi, în contextul în care singura investiţie notabilă din ultimii ani este proiectul Romgazului de la Iernut, şi acela posibil doar datorită finanţării de la stat.

Din vânzarea electricităţii pe piaţa românescă o asemenea investiţie ar fi fost aproape imposibil de finanţat. Sistemele de termoficare sunt în pragul dezastrului, în cele mai multe cazuri. Este ca şi cum, în toţi aceşti ani, preţurile fixe la gaze naturale au fost privite ca un cadou, ca o invitaţie la ineficienţă, risipă şi inacţiune. Repunerea pe picioare a părţilor bolnave ale sistemului nu se va putea face decât mărind facturile, pentru a salva ce se mai poate salva. Acestea nu sunt nici păreri, nici reproşuri politice, doar constatări ale unei stări de fapt dezastruoase.

Am obţinut, oare, cu adevărat, prin controlul preţurilor, o protecţie socială? Cu siguranţă ne-am păcălit că facturile sunt mici, în timp ce calitatea serviciilor a rămas slabă, birocraţia a crescut dincolo de suportabilitate, iar când a venit vorba despre modernizări, de tipul contoarelor inteligente sau investiţiilor în digitalizare, am ajuns la concluzia că ele sunt prea scumpe pentru români.

De fapt, factura finală la gaze naturale şi electricitate a fost întotdeauna mult prea mare pentru românii cu venituri mici (poate şi din acest motiv avem doar 40% din populaţie racordată la reţelele de gaze naturale). Consumatorului cu venituri ridicate însă i-a păsat mai puţin de acest aspect, privindu-l mai degrabă ca pe ceva ce i se cuvine. Cu ipocrizie, i-am văduvit pe cei în nevoie de un ajutor esenţial, menţinându-i în pragul subzistenţei, în timp ce am risipit resurse importante acolo unde nu era nevoie de ele.

Încă şi mai rău este că am transformat sistemul preţurilor reglementate, care amintesc de mercurialul vremurilor comuniste, într-un model de afaceri vicios, în care unii fac profit de pe urma sărăciei unei părţi importante a populaţiei iar acum se opun luării unor măsuri corecte şi sănătoase pentru că veniturile lor sunt în pericol.

Dacă acum zece sau douăzeci de ani, această politică, a preţurilor controlate, avea un rost, în condiţiile tranziţiei de la economia centralizată la cea de piaţă, astăzi ea a devenit groparul unei părţi a sistemului energetic cu consecinţe care se văd, deja, în creşterea importurilor sau în presiunile speculative asupra preţului, alimentate de frica lipsei de producţie în miez de iarnă.

România are nevoie de o protecţie socială reală a celor care au dificultăţi la plata facturilor la energie; către aceştia ar trebui să direcţionăm ajutoare financiare directe, îndestulătoare. Astfel, am elimina din joc intermediarii şi costurile semnificative pentru bugetul naţional generate de acest sistem păgubos al preţurilor fixe.

Amânarea reparării de urgenţă a acestei stări dezastruase nu face decât să umfle factura consumatorului român din anii următori, în fiecare zi.

Ea nu a creat decât iluzia unei protecţii sociale, iluzie care se va destrăma rapid în anii care vin, când facturile vor trebui să crească susţinut, pentru a finanţa repararea greşelilor din ultima perioadă.