Banii nu vin după nevoi

Date recente, publicate de Banca Naţională, arată o restrângere a creditului neguvernamental (companii plus populaţie) în ultimele 12 luni. Băncile văd principala cauză în scăderea cererii de credite.

Companiile şi populaţia le reproşează băncilor că, deseori, refuză creditarea doar pentru că şefii lor fie dau dovadă de un exces de neîncredere, fie au în faţă dosare de credite ce nu sunt îndeajuns de profund şi de profesional analizate. Nu întâmplător, deci, la începutul lunii mai, Banca Naţională a adoptat o serie de măsuri – între care îngustarea coridorului simetric format de rata dobânzii aferente facilităţii de creditare, care a scăzut de la 9,25 la sută la 8,25 la sută, şi rata dobânzii pentru facilitatea de depozit, care a urcat de la 1,25 la sută la 2,25 la sută; măsuri menite să deschidă calea unui ciclu lung de reduceri ale ratei dobânzii de politică monetară. Şi nu întâmplător, nu mai departe de miercuri 8 mai a.c., la conferinţa de presă de la BNR, guvernatorul Mugur Isărescu a făcut o analiză a acestor decizii cu scopul declarat de a evita interpretări care să le deformeze sensul. Ţinând seama până şi de cel mai sensibil detaliu al pieţei banilor: simbolistica. Iar semnalul dat nu e o alcătuire de vorbe, ci o serie de costuri pe care Banca Naţională şi le asumă pentru a încuraja băncile să-şi consolideze clientela, să evite riscuri ce ar împovăra depunătorii cu scăderi de dobânzi la depozite şi cu noi comisioane. Şi, mai cu seamă, să reducă dobânzile active pentru a stimula cererea de credite.

Există un model pentru noul timp al creditării? Unul consolidat – nu! Dar astăzi, când se caută o nouă paradigmă a creditării, ar fi o eroare să fie dată  uitării partea bună a întâmplărilor din anii 2004-2008. Atunci, multe familii şi-au rezolvat, prin împrumuturi bancare, probleme locative sau de achiziţionări de bunuri ce altfel ar fi fost imposibil de rezolvat. De aici, de la nevoia de a perpetua această realitate, ar fi bine să înceapă reconstrucţia pieţei creditelor. A fost însă şi o parte rea, care a produs căderi în iluzii. Faţa monedei ce era dată cu împrumut ajunsese, înainte de criză, să fie lustruită excesiv şi să pară mult mai strălucitoare decât era în realitate. Confortul obţinut dintr-o dată, pe datorie, nu mai era sustenabil. Fiindcă tot mai multe credite, plătite de bănci cu bani scoşi din pălărie, ce veneau aici în valuri din marile centre financiare, într-un moment în care ochii lumii erau aţintiţi spre consum, au intrat într-un proces treptat de erodare. Cerul părea însă senin şi bancherii nu mai oboseau deschizând umbrele. Că doar, de când sunt bănci şi de când creditul a luat amploare, bancherii îţi dau umbrela când e soare şi ţi-o iau când începe ploaia. Această parte rea, care continuă şi astăzi să producă necazuri băncilor şi celor ce s-au împrumutat, trebuie să fie radiată.

Criza a schimbat regulile jocului. Deviza „Împrumutaţi-vă şi prosperaţi!” a pierdut pariul cu istoria. O noua deviză a devenit actuală: „Împrumutaţi-vă (dacă vă dă vreo bancă credite) şi supravieţuiţi”. Mulţime de oameni s-au întors către bănci aşteptând un semn că vor relansa creditarea. Nu pentru bunăstare, ci pentru supravieţuire. Iar timpul nu mai are răbdare. Dacă, astăzi, banii nu mai vin după nevoi, va fi în firea lucrurilor ca ei să vină şi să se înmulţească în contrapartidă cu munca eficientă, cu munca performantă.

Creditul se dovedise a fi nu doar o puternică locomotivă a economiei, ci şi combustibilul ce punea în funcţiune principalul motor al înaintării societăţii – clasa de mijloc.

În istoria lumii, dacă vom căuta cu luare aminte, vom găsi nenumărate idei ce deţin „combustibilul” necesar pentru un nou model de creditare sănătoasă. Chiar dacă, de cele mai multe ori, istoria este scrisă nuanţat. Ori chiar diferenţiat. Multe din lecţiile ei sunt contradictorii. Adevărul este că nimeni nu are monopolul istoriei. De aceea, nu mă voi încumeta să spun, aici şi acum: iată, asta e istoria creditului, aşa trebuie s-o înţelegem, această lecţie trebuie învăţată. Mi se par însă demne de interes câteva întâmplări trăite de mine, în ani îndelungaţi de documentări jurnalistice pe întreaga planetă. Aflându-mă la Hiroşima şi având ocazia să discut cu un şofer de la Guvernul Japoniei, el mi-a spus: „Când s-a dat drumul la credite, pe la începutul anilor ’70, am simţit că începem să trăim.” Povestea asta am auzit-o în nenumărate locuri de pe planetă. Când s-a dat drumul la credite, sute de milioane de oameni nu doar că aveau nevoie de case, de îmbrăcăminte, de multe alte lucruri; începeau chiar să le obţină. Dacă nu potrivit dorinţelor, măcar în cantităţi care să fie semnalul unui început de viaţă nouă. În ţările dezvoltate, îndeosebi, pretutindeni unde ieşea soarele, băncile îşi lărgeau masa critică de clienţi. Creditul se dovedise a fi nu doar o puternică locomotivă a economiei, ci şi combustibilul ce punea în funcţiune principalul motor al înaintării societăţii – clasa de mijloc. O clasă care, în anii de după Al Doilea Război Mondial, şi-a îngroşat rândurile cu oameni ajutaţi de bănci să se desprindă în masă din polul sărăciei, croindu-şi o viaţă nouă prin muncă şi înavuţire.

În 1970 mă aflam în Austria, cu un grup de ziarişti, la invitaţia primarului de atunci al Vienei, Felix Slavic. L-am întrebat în timpul unui prânz: „Ce diferenţă este între nemţi şi austrieci”. A răspuns zâmbind: „Nemţii trăiesc ca să muncească. Austriecii muncesc ca să trăiască… Să trăiască bine!” Întrebându-l, mai departe, cum reuşesc să trăiască bine, mi-a explicat că muncesc bine, câştigă bine şi, din veniturile curente, îşi plătesc facturile curente. Iar pentru bunurile de folosinţă îndelungată, îndeosebi pentru case, se împrumută la bănci. Condiţia băncilor fiind existenţa unui pronunţat semn egal între cererea de credite şi pofta de muncă performantă.

Acum, la noi, se caută un drum nou al creditării. Negăsit încă. Anii creditării sănătoase, din America, din Europa de Vest şi din alte ţări, din primul sfert de veac de după Al Doilea Război Mondial, cu preocuparea de atunci de a credita pofta de consum numai când era egală cu pofta de muncă performantă, pot oferi un model. Dar un model care să fie aplicat în condiţiile noi, de astăzi. Cu reguli noi.