Balanța din hambar

În urmă cu jumătate de secol, tema egalității de șanse făcea parte din repertoriul oficial al regimului comunist și era reflectată, previzibil, și în cinematografie. Astfel, în „Toamna bobocilor” și „Iarna bobocilor”, două filme românești de mare succes regizate de Mircea Moldovan, povestea aparent minoră a unei rotații la conducerea unei cooperativei agricole de producție devine pretext pentru o observație mai adâncă despre putere, competență și rolurile de gen în mediul rural.

Când Președintele Toderaș, interpretat de Marin Moraru, cedează locul la conducere soției sale Varvara, jucată de Draga Olteanu Matei, nu asistăm doar la o răsturnare comică de situație, ci la punerea în oglindă a două stiluri de conducere: el — relaxat, improvizator, adaptându-se din mers; ea — autoritară, organizată, mult mai eficientă, dar și mai puțin dispusă la concesii. Dincolo de „scânteile” dintre cei doi, diferența de ton este evidentă: acolo unde el negociază și amână, ea decide și impune.

Pentru epocă, ideea unei femei la conducerea unui CAP era perfect aliniată discursului oficial despre egalitatea de gen. Și totuși, filmul nu o tratează niciodată univoc. Varvara este, simultan, o figură admirată pentru eficiența ei dar și o aluzie fină la adresa excesului de zel birocratic. Această ambivalență spune, poate, mai mult decât orice declarație programatică: între teorie și practică, între egalitate proclamată și acceptare reală, exista o distanță pe care nici propaganda nu reușea să o acopere complet.

Rămâne faptul că este unul dintre puținele exemple din cinematografia românească a anilor ’70 în care apare explicit tema unei femei care preia conducerea într-o structură economică socialistă. Iar de aici până la discuția de astăzi despre antreprenoriatul feminin în mediul rural nu e decât un pas: pentru că, dincolo de schimbarea sistemului economic, întrebarea de fond a rămas aceeași — cine conduce, cum conduce și, mai ales, cât de ușor este acceptată această schimbare.

Pe acest fundal, votul recent din Parlamentul European, la Strasbourg, capătă o semnificație mai clară: este încercarea de a scoate tema egalității de șanse din registrul declarațiilor și de a o împinge în zona politicilor publice concrete. Rezoluția privind antreprenoriatul feminin în mediul rural nu produce efecte juridice imediate, dar trasează o linie de acțiune pentru Comisie și statele membre: dacă vrei un sat european funcțional, nu poți lăsa jumătate din potențialul său economic în zona invizibilă.

Datele statistice explică de ce această temă a ajuns pe agenda politică. La nivelul Uniunii, femeile reprezintă aproximativ o treime dintre managerii de ferme și sunt puternic subreprezentate în exploatațiile mari și în segmentele de investiții consistente. În același timp, o parte semnificativă a muncii lor rămâne nedeclarată sau insuficient recunoscută — în special în cadrul fermelor familiale, unde contribuția femeilor nu se traduce automat în drepturi de proprietate, protecție socială sau acces la decizie. La aceste vulnerabilități structurale se adaugă unele cât se poate de concrete: acces mai dificil la credite, infrastructură deficitară, servicii insuficiente de îngrijire a copiilor, formare profesională limitată. Cu alte cuvinte, exact acele condiții fără de care niciun antreprenoriat — fie el feminin sau nu — nu poate depăși stadiul de subzistență.

Raportul votat la Strasbourg încearcă să intervină punctual asupra acestor blocaje. Pe componenta financiară, el solicită dezvoltarea unor instrumente dedicate — microfinanțare, scheme de sprijin țintite, simplificarea accesului la fonduri europene pentru femeile din mediul rural. Pe componenta juridică, cere recunoașterea explicită a muncii desfășurate în exploatațiile agricole familiale, cu tot ceea ce derivă de aici: contribuții sociale, drepturi la pensie, clarificarea statutului de coproprietar. Iar pe componenta de infrastructură și capital uman, insistă asupra investițiilor în internet de mare viteză, transport local, servicii de îngrijire și programe de formare antreprenorială și digitală.

Important este însă modul în care aceste prevederi se vor materializa. Nu printr-o directivă sau un regulament aplicabil imediat, ci prin integrarea lor în marile mecanisme de finanțare ale Uniunii — în special Politica Agricolă Comună, programele de dezvoltare rurală și viitorul cadru financiar multianual. Cu alte cuvinte, Bruxelles-ul nu „impune” o soluție, dar condiționează accesul la resurse de adoptarea unor politici naționale în această direcție. E o logică indirectă, dar eficientă: cine vrea bani europeni va trebui să arate că susține, concret, antreprenoriatul feminin rural.

În acest context, poziția României este, din nou, contradictorie. Pe hârtie, arată bine: una dintre cele mai ridicate ponderi de femei manager de ferme din Uniune și un nivel peste medie al antreprenoriatului feminin. Există sute de mii de femei implicate în afaceri, multe dintre ele în zone rurale sau periurbane. Dar, dincolo de aceste cifre, structura reală a economiei spune altceva: predomină micro-afacerile, capitalizarea este redusă, accesul la finanțare rămâne dificil, iar infrastructura — de la drumuri la servicii sociale — limitează drastic posibilitățile de dezvoltare.

Aici apare diferența esențială față de media europeană. În multe state occidentale, antreprenoriatul feminin rural este susținut de ecosisteme funcționale: bănci dispuse să finanțeze, administrații locale eficiente, servicii publice care eliberează timp și resurse. În România, o mare parte din acest antreprenoriat rămâne unul de necesitate — o extensie a gospodăriei, nu o afacere scalabilă. Cu alte cuvinte, există multe inițiative, dar prea puține reușesc să crească.

De aici și miza reală a votului de la Strasbourg. Nu dacă femeile pot conduce — istoria, chiar și filtrată prin umorul filmelor de altădată, a demonstrat-o — ci dacă sistemele economice și instituționale sunt capabile să transforme această capacitate într-un avantaj competitiv real. Între Varvara, care impunea ordine într-un CAP, și antreprenoarea de astăzi, care încearcă să navigheze birocrația, accesul la finanțare și lipsa infrastructurii, diferența nu ține doar de epocă, ci de calitatea instrumentelor pe care le are la dispoziție. Iar exact aici încearcă Europa să intervină.