Avertizare: coduri noi viu colorate

Noile coduri, penal şi de procedură penală, conturează pe alocuri imaginea tembelă a unui câine care se roteşte în jurul propriei cozi încercând să o muşte.

Mai întâi să reţinem faptul că eşti obligat să faci un impresionant număr de hârtii inutile pentru fiecare act şi pas procesual. Trebuie să-ţi dai tu însuţi o ordonanţă pentru ca apoi, respectând-o, să faci actul vizat de ordonanţă, act pe care erai oricum obligat de lege să-l faci.

De exemplu, sunt obligat de lege să fac cercetarea la faţa locului la un omor să zicem. Ca să fac cercetarea la faţa locului la un omor, trebuie să-mi dau o ordonanţă de efectuare a cercetării la faţa locului. Abia după aceea, respectându-mi ordonanţa, pot să fac cercetarea la faţa locului.

Sau să zicem că vreau să ridic pentru dosar nişte documente pe care posesorul lor vrea să mi le dea de bunăvoie. Nimeni nu se opune, nimeni nu face ceva cu forţa. Totuşi, trebuie să-mi impun şi să-mi dau voie printr-o ordonanţă să pun mâna pe hârtii.

Îţi trebuie tărie de caracter pentru a fi în acord cu tine însuţi. Pentru a obţine ditamai coordonarea între voinţă şi acţiune, între ordonanţă şi ce oi fi făcând. Care mai sunt pe deasupra şi în concordanţă cu imperativul superior al legii.

În acest sens codul pare să se adreseze persoanelor cu un anumit tip de boală psihică. Practicienii se întreabă pe bună dreptate: Şi dacă nu-mi respect ordonanţa, ce se întâmplă?

Îmi amintesc un personaj care făcea petiţii la parchet. Susţinea că el este Dumnezeu şi aducea la cunoştinţa organelor abilitate că oamenii sunt răi. Forţând puţin limitele noului cod, ai putea să-i spui: Dă-ţi o ordonanţă! Şi l-ai bloca astfel chiar pe Dumnezeu. Şah mat suprem.

În al doilea rând, codurile noi redenumesc fără rost instituţii vechi. Le schimbă numele adică. Aspect iritant pentru cine s-a obişnuit să spună lucrurilor într-un anume fel.

Să menţionăm nişte (doar câteva) exemple.

• Învinuitul nu se mai cheamă învinuit. Se cheamă acum suspect. Uite-aşa.
• Obligarea inculpatului să nu părăsească localitatea se numeşte acum – sec - control judiciar.
• Interceptarea convorbirilor telefonice intră în marea familie a supravegherii tehnice. Şi altele.  

Terminologia noilor coduri se integrează în mai marele vocabular tehnic şi modern românesc.

Fiică-mea studiază la şcoală anul acesta o materie care se numeşte „educaţie tehnologică”. (Îmi zice: Eu credeam că tehnologia e altceva. Sincer, şi eu.) Anul trecut materia se numea „abilităţi practice”. Pe vremea mea, cu mulţi ani în urmă, „lucru manual”.

Şi aş mai face o trimitere culturală. La numele de străzi. Întotdeauna m-am întrebat cum arată un birou în care lucrează persoane specializate în denumirea şi redenumirea străzilor (a se reţine deja celebrul bulevard Elisabeta fostă Kogălniceanu). Mai mult (prin consecinţele practice), în schimbarea numelor de străzi între ele.

Am citit de curând un banc:

-         De ce este elefantul mare, cenuşiu şi zbârcit?

-         Fiindcă dacă ar fi mic, alb şi neted, ar fi o aspirină.

xxx

Ceva asemănător mi-a explicat cândva un ucigaş. Cuvinte multe şi pretenţioase pentru un act frust şi brutal. Nu că n-ar fi recunoscut fapta. O recunoştea cu lux de amănunte. Chiar îşi lăsase cartea de identitate la locul faptei. Şi chiar s-a predat după vreo două zile.

Nu am vrut decât să o ajut. Să o opresc să facă o prostie pe care ar fi regretat-o mai târziu.

Femeia, tânără, era gravidă cu prietenul cel mai bun al soţului (la rândul lui, prietenul cel mai bun al soţului a fost atât de amabil cu noi în anchetă şi atât de dornic să ajute încât, la un moment dat, aproape am crezut că are ceva de-a face cu omorul). Ucigaşul era vecin de scară şi suferea în tăcere după femeie. Era băiatul bun la toate, iar ea nu ezita să-l folosească după plac.

Printre altele, o însoţise la clinică să-şi verifice sarcina. Acum îl rugase s-o însoţească la avort, dar el nu era de acord cu avortul. Nu se ştie de ce.

Pentru binele ei am încercat să o împiedic. Am încercat să-i explic că face o greşeală.

Femeia n-a înţeles de vorbă bună aşa că explicaţia diferenţei dintre bine şi rău a continuat cu nişte îmbrânceli şi cu nişte palme din partea vecinului bine intenţionat.

Femeia era încăpăţânată. Vecinul a luat o bară de plumb de sub scaunul din bucătărie şi a lovit-o în cap.

Nu o bară, nu era o bară, era o ţeavă.

Chestiune de terminologie. O ţeavă, dar de plumb. Şi cum a ajuns bara, pardon, ţeava în casă, sub scaun?

Am adus-o eu de afară.

De ce?

Nu pot să-mi dau seama.

După ce a pus-o la podea, a continuat să o lovească peste cap şi peste faţă. Până la capăt. Şi până la capăt, în ritmul repetat al loviturilor, a continuat să explice că nu a vrut decât să o ajute să evite o greşeală. Înainte să fugă a ascuns corpul în lada de la canapeaua rabatabilă din sufragerie.

Când a ajuns acasă, soţul a observat după o vreme părul femeii atârnând din ladă.

Desigur, putem defini omorul ca încercare binevoitoare şi dezinteresată de a opri pe cineva, cu mijloacele din dotare, să facă o prostie care i-ar putea dăuna şi pe care s-ar putea să o regrete mai târziu. Problema este că tot omor rămâne.

I-adevărat, totuşi, că şi în noul cod penal omorul tot omor se cheamă. Măcar atât.

P.S. Putem spune despre noile coduri, fără riscul de a greşi, că sunt codurile cele mai bune pe care le avem.

Optimistul crede că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Pesimistul se teme că aşa stau lucrurile.